Localizare mormânt – parcela 5/I, rând 3

Alexandru SLĂTINEANU

1873 - 1939
Medic bacteriolog. Profesor universitar.

Eroul ieșean al luptei cu holera și tifosul

În timpul primului război mondial, în iarna grea a anului 1917, când la Iași mureau zilnic 200 de oameni din cauza tifosului, bacteriologul Alexandru Slătineanu a avut un rol esențial în combaterea epidemiei. Alături de Ioan Cantacuzino, creatorul vaccinului antiholeric a înființat un laborator în care s-au fabricat cantităţi mari de vaccin împotriva tifosului. Reţeta profesorului şi instrumentarul erau extrem de preţioase, dovadă fiind mutarea temporară a laboratorului în Ucraina, la Harkov, începând cu luna iunie a anului 1917, de teama ocupaţiei. Aici s-au produs în cantităţi foarte mari vaccinuri şi seruri pentru front şi pentru populaţia civilă. Alexandru Slătineanu a condus Serviciul Sanitar al Armatei a II-a, fiind în prim-planul campaniilor de luptă împotriva holerei din sudul țării. Pentru implicarea sa, a fost decorat de către statul francez cu Legiunea de Onoare și a primit Ordinul Coroana României în grad de comandor.
Alexandru Slătineanu, născut la 5 ianuarie 1873, în Bucureşti, era descendent al unei luminate familii de boieri olteni. Un strămoş, Radu Slătineanu, a fost mare vornic; bunicul, Iordache Slătineanu, a tradus în româneşte opera lui Metastasio, a ilustrat-o cu frumoase gravuri şi a tipărit-o la Sibiu în 1797; tatăl, Alexandru, a fondat prima şcoală românească de agricultură. Cursurile primare şi secundare le-a făcut la Institutul Schweitz-Thierrin şi Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. În 1892 pleca, pentru studii universitare, la Paris unde avea să rămână zece ani.
A început cu Facultatea de Medicină unde a avut mari profesori ca Louis Hubert Farabeuf la anatomie, Mathias Duval la histologie, George Dieulafoy, Pierre Carl Potain şi Sigismond Jaccoud la patologie internă, Paul Jules Tillaux şi Paul Reclus la chirurgie, Jean Martin Charcot la neurologie. Era nelipsit de la cursul facultativ de istorie a medicinei ţinut de Edouard Brissaud, cel care avea să fie succesorul lui Charcot. În 1894 devine extern al spitalelor din Paris. Convins de importanţa chimiei şi biologiei pentru înţelegerea patologiei, s-a înscris apoi la Sorbona unde a obţinut licenţa în ştiinţe naturale. Aici l-au atras în mod deosebit cursurile de chimie şi a fost remarcat de către Louis Lapique la lucrările de fiziologie.
Cu o viziune largă asupra interferenţelor dintre condiţia socială şi patologie îl audia la Collège de France pe Théodule Ribot, care corela psihopatologia cu stările patologice, iar la Facultatea de Drept cursul lui Algave despre doctrinele sociale şi socialiste contemporane. Atras de prestigiul Institutului Pasteur şi încurajat de prietenia cu Ioan Cantacuzino a lucrat în laboratorul lui Ilya Metchnikoff şi a audiat cursurile ţinute de marii elevi ai lui Pasteur, în special cursul de chimie biologică al lui Émille Duclaux. În 1901 îşi susţinea teza de doctorat „Septicémie expérimentale par le cocco-bacille de Pfeiffer. Essais d’immunisation”, pentru care a obţinut medalia de bronz. În momentele de destindere vizita muzee, anticariate, se plimba pe cheiurile Senei cu dese opriri la exponatele buchiniştilor, care completau atât de impresionant panorama oraşului. Cumpăra, ca un adevărat cunoscător, cărţi rare, gravuri, litografii, picturi. Privindu-i ţinuta falnică şi barba bogată, un prieten de la Paris îl numea „barbarul cel mai civilizat”.
Frecventa, împreună cu alţi tineri români, cafenelele Cluny, Voltaire sau Müller unde au atras simpatia socialiştilor francezi Jean Jaurès, Georges Clemenceau, René Viviani. Aşa le-au fost deschise ziare franceze pentru explicarea cauzei românilor ardeleni memorandişti. Însuşi Clemenceau i-a sprijinit prin articolele sale publicate în La Justice. În 1902 Alexandru Slătineanu devenea şef de lucrări la Catedra de Medicină Experimentală, nou înfiinţată de Ioan Cantacuzino la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Nu s-a limitat la experimentele de laborator, ci, devenit şi medic secundar al Spitalelor Eforiei Civile, a lucrat în servicii ale Spitalului Colentina. După terminarea secundariatului a primit direcţia Sanatoriului de tuberculoşi Filaret, pe care îl înfiinţase. Între 1907 şi 1912 a colaborat cu Ioan Cantacuzino la reorganizarea Serviciului sanitar în calitate de inspector sanitar pentru epidemii, funcţie îndeplinită şi ulterior.
Din februarie 1912 prelua, ca profesor titular, Catedra de Bacteriologie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, o catedră fără local şi laborator, asigurată aproape 13 ani numai de profesori suplinitori. Găzduit într-o cameră din Catedra de Chimie a profesorului Corneliu Şumuleanu, pe strada Săulescu nr. 6, şi-a început, doar cu creta pe tablă, un strălucit curs la care asistau şi medici alături de studenţi. Activitatea i-a fost întreruptă în 1913 de mobilizarea pe frontul din Bulgaria pentru combaterea epidemiei de holeră. Revenea în 1914, decorat cu Virtutea Militară de aur, şi începea organizarea Laboratorului de bacteriologie: forma primii colaboratori, închiria, amenaja şi dota casele doamnei Adela Ghiulea pe strada Muzelor nr. 18. Avea la dispoziţie doar 10.000 lei primiţi de la Ministrul Instrucţiunii, sumă cu care putea „…organiza un laborator volant de campanie – dar nici de cum un laborator de învăţământ” . Cu bani personali, cu donaţii particulare, cu subvenţii substanţiale din partea Direcţiei Sanitare a Ministerului de Interne a completat bugetul derizoriu de 3000 lei pe an dat de Ministerul Instrucţiunii, a înjghebat un laborator capabil să funcţioneze pentru nevoile ţării intrate în Războiul Mondial.
În timpul scurtului refugiu din Rusia (10 august–1 noiembrie 1917), profesorul Korschun, directorul Institutului de Bacteriologie din Harkov, a adoptat metoda Slătineanu de preparare în cantităţi mari şi administrare într-o singură doză a vaccinului antiholeric. De la întoarcerea din refugiu până în 1918, profesorul Slătineanu a găzduit Laboratorul de Medicină experimentală al profesorului Ioan Cantacuzino evacuat de la Bucureşti. În modestul laborator de pe strada Muzelor nr. 18 au fost preparate serurile şi vaccinurile pentru armatele română, rusă şi franceză, care operau în zonă ca şi pentru populaţia civilă locală şi refugiată din partea aflată sub ocupaţie străină a ţării. Aşa au fost economisiţi, evitând importul, peste 3.000.000 lei aur pentru efortul de război al României. În 1916, la intrarea României în Marele Război, conducea Serviciul Sanitar al Armatei a II-a şi combătea holera pe frontul din Dobrogea şi printre prizonierii de la Galaţi. În teribilul an 1917, sub comanda profesorului Cantacuzino, lupta contra tifosului exantematic. A fost recompensat cu mari decoraţii de război: Ordinul Regina Maria clasa I în 1917, Comandor al Coroanei cu Spade şi Cavaler al Legiunii de Onoare franceze în 1918.
După război a continuat să-şi dezvolte laboratorul, care a ajuns să funcţioneze cu o secţie de bacteriologie, una de chimie fizică şi biochimie, de hematologie şi histopatologie, făcându-l larg cunoscut prin competenţa sa. Încheia contracte pentru prestări de servicii, care îi aduceau fonduri considerabile. Era solicitat de autorităţile medicale şi veterinare, militare şi civile, expertiza calitatea sticlăriei de laborator fabricate pentru prima dată în România etc. Profesorul Slătineanu făcea avant la lettre ceea ce mult mai târziu avea să fie numită Universitate antreprenorială . Pornind de la nimic a lăsat la pensionarea sa unul dintre cele mai bine înzestrate şi moderne laboratoare europene. Când prelua Catedra de Bacteriologie în 1939, profesorul Ştefan S. Nicolau declara „…venind în calitate de profesor de bacteriologie la Iaşi, vă mărturisesc că mă aşteptam să găsesc un laborator foarte modest dacă nu chiar în mizerie, ca şi târgul în care se află, ca şi alte laboratoare ale facultăţii noastre ieşene. Spre plăcuta mea surprindere şi cu orgoliul de specialist şi de bun român am constat că laboratorul a cărui conducere am luat-o e mai bogat ca cel al cărui titular am rămas încă în Institutul Pasteur din Paris. Aparate moderne şi extrem de costisitoare, microscoapele cele mai bune din lume…O estimaţie preliminară m-a făcut să preţuiesc între 10 şi 20 milioane lei averea laboratorului de Bacteriologie.”
În 1919 îl suplinea, la Catedra de Medicină Experimentală din Bucureşti, pe profesorul Ioan Cantacuzino, aflat la Paris ca prim delegat al României la tratativele de pace. În 1920 punea bazele cursului de „Boale Infecţioase” şi, într-o anexă a Epitropiei „Sf. Spiridon” organiza Spitalul de boli contagioase „Izolarea”. Câteva luni, între plecarea profesorului Constantin Ionescu-Mihăieşti şi venirea la Iaşi a profesorului Ioan Bălteanu (1930), a fost însărcinat să predea cursul de Patologie Generală. A suplinit Clinica I-a Medicală, de la plecarea profesorului Constantin Bacaloglu (1930) până în 1931 când şi-a înaintat demisia.
A fost Magnificus Rector al Universităţii Mihăilene din Iaşi într-o perioadă de mari frământări studenţeşti (1923-1926). Atunci a luptat elocvent cu autorităţile centrale contra marginalizării învăţământului ieşean. A fost membru al Senatului universitar în 1928-1929 şi 1933.
Între 1918 şi 1920 conducea cu energie şi competenţă Directoratul Sănătăţii Publice Civile. Odată cu organizarea Institutelor de Igienă, prin legea Moldovanu, a devenit director al Institutului de Igienă din Iaşi (1930) şi a condus activitatea plasei sanitare model Tomeşti. A organizat Centrul de tuberculoză şi Sanatoriul Erbiceni. Când Ioan Cantacuzino a fost Ministru al Sănătăţii l-a secondat în calitate de Secretar general al Ministerului (1931-1933). Dar profesorul Slătineanu avea o viziune mult mai largă asupra problemelor ţăranului român. Demonstra, prin articole publicate în revistele vremii, că morbiditatea şi mortalitatea în mediul rural erau nu o simplă problemă sanitară. Ele ţineau de instrucţia şi educaţia ţărănimii, de starea ei economică şi alimentară, erau o problemă politică şi administrativă. Pentru socialistul Slătineanu reforma agrară din 1923 instituţionaliza doar o formă de neoiobăgie cât nu era dublată de celelalte măsuri necesare. De aceea la plasa de demonstraţie Tomeşti organizase şi variate metode de educaţie sanitară printre care şi o grădină unde ţăranii învăţau cultivarea legumelor în vederea unei alimentaţii raţionale.
A fost membru fondator (1905) şi, principal colaborator al Revistei Ştiinţelor Medicale. Studiile pe care le-a publicat vizau în primul rând bolile cu răspândire în masă cu impactul lor asupra fondului biologic al populaţiei: pelagra, tuberculoza, malaria, febra tifoidă, scarlatina, tifosul exantematic, holera. Activitatea atât de meritorie în timp de pace i-a fost recunoscută prin Ordinul de Mare Ofiţer al Stelei şi cel de Mare Ofiţer al Coroanei. Între 1907 şi 1937 profesorul Slătineanu a avut a prezenţă activă în marile publicaţii ieşene Viaţa Românească şi Însemnări Ieşene. Ţinea cronica medicală, universitară, socială. Toate aceste realizări au fost posibile şi pentru că profesorul Slătineanu a ştiut să formeze echipe de lucru competente şi devotate. Prin autoritatea şi stăruinţele sale a promovat ca profesori la Iaşi pe mulţi cantacuzinişti: pe Mihai Ciucă la Catedra de Igienă (1922-1935), pe Constantin Ionescu-Mihăieşti la Patologie Generală (1925-1930), pe Ioan Bălteanu la Boli Infecţioase (1927-1931), Patologie Generală (1930-1935), Igienă (1935-1942), pe Ioan Nicolau la Patologie Generală şi Medicină experimentală (1936-1939) şi Clinică Infantilă (1939-1952).
Cu carură masivă, voce profundă, exuberanţă în gesturi şi vorbe, cu spontaneitate de gândire în care nu lipsea adesea ironia, profesorul Slătineanu impunea şi sfida orice adversar. Nonconformismul şi expresiile sale mai puţin academice, neaoş româneşti, erau proverbiale. Când vroia să obţină ceva trimitea aceeaşi solicitare peste tot: la Decan, la Rector, la Ministru. Nu se sfia să atragă atenţia miniştrilor că nu i-au răspuns la anume adrese. Iată de ce era firesc să aibă şi adversari între egali, dar totdeauna a fost apropiat de cei umili şi vrednici din jurul său: se interesa de greutăţile lor, le dădea bani la nevoie, pe laboranţi îi trimitea la croitorul său pentru a le face o haină.
Ca mare boier, Alexandru Slătineanu şi-a satisfăcut întotdeauna pasiunile de colecţionar de artă, de bibliofil şi şi-a respectat momentele de intimitate. Casa îi era luxos mobilată. Avea covoare preţioase, iar pe pereţi erau expuse colecţii de şaluri persane, gravuri ale maeştrilor francezi – Millet, Daumier, Lepère – tablouri de valoare, ceramică şi scoarţe ţărăneşti, toate îmbinate cu priceperea unui fin cunoscător; biblioteca etala numeroase cărţi rare şi mape cu litografii. Un adevărat muzeu în care persista o discretă aromă de tutun fin şi parfum franţuzesc subtil. Conversaţiile cu el erau pasionante: aborda, cu profundă cunoaştere, probleme de artă, de filosofie, de literatură, de politică ori de ştiinţă . Avea şi excentrităţile lui: într-o fotografie la Constatinopol apare îmbrăcat cu şalvari, brâu, iminei şi fes. Poate de aceea apropiaţii îi spuneau Turcul. Toţi cei pe care i-a adus şi promovat la Iaşi au fost oameni de valoare, au creat aici, au lăsat şcoli, dar toţi erau cu gândul la Bucureşti unde s-au întors unul câte unul, mai devreme sau mai târziu. Singur profesorul Slătineanu, boierul oltean, a rămas în oraşul de adopţie pentru propăşirea căruia a luptat toată viaţă aşa cum numai el ştia să o facă. Pensionat la 30 septembrie 1938, a donat Catedrei de Bacteriologie, pe care a ctitorit-o şi condus-o timp de 26 de ani, instrumente, aparate, mobilier, o bibliotecă de mare valoare.
A trecut spre o lume mai bună la 27 noiembrie 1939. Am cerut permisiunea să redau câteva rânduri din scrisoarea, datată 4 septembrie 2002, a Doamnei Sandra Sturdza – Slătineanu, nepoata profesorului: „Aveam 18 ani atunci şi îmi aduc aminte de cimitirul din Tătăraşi pe o zi cu soare pe un deal de unde vedeam o privelişte minunată de care nu mă puteam bucura…Dacă mormântul bunicului s-a pierdut, prof. Slătineanu are un bust la Iaşi şi au rămas de la el lucrări, cărţi şi munca lui. Sper că memoria lui va dăinui în sufletul celor ce vor veni şi vor iubi Iaşul, medicina şi cultura.” (D. Buiuc – articol preluat din volumiul “Ctitorii prestigiului – 125 de ani de învățământ medicl superior la Iași”)

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”