Localizare cimitir– parcela 4/I, rând 5, loc 3

Vasile RĂŞCANU

1885 - 1980
Medic. Fiziolog. Profesor universitar. Membru titular al Academiei Române.

O viață dedicată științei

Vede lumina zilei în satul Ogoeşti de pe valea Racovei din judeţul Vaslui în anul 1885, într-o familie de răzeşi. Tatăl, Costache, care era un om vrednic, înzestrat cu un puternic spirit de dreptate, iar mama, Zoiţa, era o ţărancă originară din satul Vinderei, în apropiere de Bujoru, unde se născuseră poetul Alexandru Vlahuţă şi profesorul universitar ieşean Paul Bujor, fost militant socialist. Face primele clase primare în satul natal, apoi părinţii, cu un efort material demn de luat în seamă, văzând că era bun la învăţătură, îl înscriu la Liceul din Bârlad. Aici cade sub influenţa militanţilor socialişti şi este exmatriculat din liceu pentru răspândirea de manifeste socialiste în rândul ţăranilor. La aflarea acestei veşti, tatăl său nu dezarmează şi se duce împreună cu fiul său direct la Bucureşti unde sunte primiţi în audienţă de către Ministrul Instrucţiunii, Spiru Haret, care-l remarcase pe Vasile Răşcanu cu prilejul unui inspecţii efectuate la Liceul din Bârlad. Spiru Haret, un clarvăzător şi sprijinitor al elevilor dornici de învăţătură, îi anulează ordinul de eliminare din liceu şi îl îndeamnă să se preocupe intens de studiu.
Absolvă liceul în 1905 şi în toamna aceluiaşi an începe cursurile la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii ieşene, această opţiune fiindu-i influenţată de maestrul său, profesorul Paul Bujor, care îi îndemna pe studenţii săi să se preocupe de cercetare în domeniul ştiinţei şi la rândul lor, cei care vor deveni profesori, să formeze pleiade noi de „elevi distinşi”. Aflat în ultimul an al Facultăţii de Ştiinţe, se află printre studenţii care colindă satele din Moldova pentru a-i îndemna pe ţărani să se răscoale împotriva moşierilor şi arendaşilor. Răsunetul acestei preocupări le vom găsi într-o broşură intitulară „Amintiri şi evocări din marea răscoală din 1907”.
La un an după această „bravură”, înţelegând că pentru a-şi forma o viziune largă a fenomenelor biologice trebuie să urmeze şi medicina, se înscrie la Facultatea din Iaşi în anul 1908, fiind coleg de an cu Nicolae Hortolomei şi Eugen Mironescu. Cei trei colegi se pun în fruntea unei mişcări studenţeşti care avea ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de studiu la Facultatea de Medicină din Iaşi şi alcătuiesc un memoriu în acest sens, care ajunge pe masa de lucru a Ministrului Spiru Haret. Acesta, convins de cererea îndreptăţită a studenţilor medicinişti ieşeni, susţinuţi şi de Consiliul Profesoral al facultăţii, va aproba un credit de 800.000 lei cu care se va începe din 1910 proiectarea şi apoi construirea primul tronson al noii clădiri a Facultăţii de Medicină.
Absolvă facultatea în anul 1913. Pe parcursul studiilor devine elevul preferat al profesorului Gabriel Socor, care prin munca şi inteligenţa sa reuşeşte să realizeze o foarte bună dotare a Laboratorului de fiziologie. La terminarea facultăţii este mobilizat şi trimis pe front în campania din Balcani. Are fericitul prilej de a participa la vasta campanie antiholerică iniţiată şi condusă de profesorii Ion Cantacuzino, Alexandru Slătineanu şi Mihai Ciucă.
După intrarea României în război, în anul 1916, este din nou mobilizat şi trimis pe front, fiind direct implicat în combaterea epidemiei de tifos exantematic care se declanşase în iarna dintre anii 1916-1917.
La demobilizare, în 1918, se întoarce la Iaşi şi are fericitul prilej de a se întâlni cu renumitul fiziolog bucureştean Ion Athanasiu, aflat în refugiu la Iaşi, care îi propune să vină la Bucureşti pentru a ocupa funcţia de şef de lucrări la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Ştiinţe. Aici, sub îndrumarea profesorului Athanasiu, face numeroase experienţe de neurofiziologie în scopul de a stabili noi tehnici în studiul în fluxul nervos matur. Are prilejul să-l cunoscă pe savantul Gheorghe Marinescu, care îl invită să participe la sesiunile ştiinţifice organizate de el la domiciliul său. În paralel, Vasile Răşcanu frecventa şi Clinica Neurologică de la Colentina, unde participa la cercetările efectuate de profesorul Gheorghe Marinescu.
În 1922, profesorul Gabriel Socor se retrage de la Catedra de Fiziologie, iar Consiliul Profesoral ia în discuţie propunerea de numire la această catedră a doctorului Vasile Răşcanu.
La revenirea sa la Iaşi, localurile facultăţii, ca urmare a pagubelor provocate de război şi apoi a unui incendiu, arătau în mod deplorabil. Consiliul Profesoral formează o comisie administrativă care avea misiunea de a se ocupa de repararea acestora. Noul profesor se implică în această activitate. Devine membru marcant al P.N.Ţ. şi este propulsat în Parlament ca deputat. În această calitate se zbate şi obţine fonduri de la guvern pentru repararea localurilor vechi şi construirea unui nou tronson la clădirea nouă a facultăţii, în cadrul căreia îşi va găsi un spaţiu adecvat şi Laboratorul de Fiziologie.
În 1928 este numit ca prin epitrop al Casei Spitalelor Sf. Spiridon şi ridică în Parlament situaţia gravă a acestei instituţii provocată de exproprierea terenurilor sale agricole urmare a reformei agrare din anii 1918-1923. Este mobilizat întregul corp profesoral al facultăţii, obţinându-se un credit excepţional de 30 milioane lei cu care se vor construi cele două corpuri ale Palatului Clinicilor Chirurgicale.
După 1933 concepţiile profesorului Vasile Răşcanu aveau să se îndrepte spre stânga comunistă. În acest fel a fost propus să candideze ca deputat pe listele Frontului Plugarilor în judeţul Suceava, în alegerile parţiale din anii 1935-1936. Atitudinea sa de stânga avea să-l coste în 1941 excluderea din învăţământul superior, sub forma „pensionării”, când împlinise 56 de ani.
Cu ocazia evacuării facultăţii la Alba Iulia n-a părăsit Iaşiul, rămânând în localitate, pronunţându-se împotriva acestei operaţii, care era sigura şansa de supravieţuire a instituţiei în condiţiile apropierii frontului la graniţele României şi a bombardamentelor sălbatice ale aviaţiei sovietice, care nu au protejat nici spitale, nici instituţiile de învăţământ şi nici populaţia civilă.
A făcut parte din grupul de intelectuali care a semnat petiţia adresată Mareşalului Ion Antonescu pentru ieşirea României din războiul împotriva U.R.S.S. din anul 1943.
Imediat după 23 August 1944 este numit de către noul guvern al generalului Sănătescu ca prim epitrop şi este însărcinat cu refacerea instituţiilor Epitropiei Sf. Spiridon, grav avariate de război. Între 1946-1948 ocupă funcţia de decan la Facultăţii, iar după Reforma învăţământului din august 1948 va deveni primul rector al noului Institut de Medicină (1949-1953). În această calitate contribuie în mod substanţial la terminarea celui de-al treilea tronson al noii clădiri a facultăţii, la repunerea în funcţionare a vechilor clinici universitare şi la înzestrarea laboratoarelor, dar în timpul rectoratului său nu s-a putut evita desfiinţarea Facultăţii de Farmacie şi nu a fost organizată Facultatea de Stomatologie, aşa cum s-a întâmplat la Bucureşti, Cluj şi Tg. Mureş.
A depus mari stăruinţe pentru reînfiinţarea Societăţii de Medici şi Naturalişti şi la reapariţia Revistei Medico-Chirurgicale în 1956, dar în cei 8 ani de dispariţie a celei mai vechi societăţi ştiinţifice din România, am pierdut valori muzeografice şi bibliofile de o importanţă inestimabilă. A rămas în fruntea Societăţii până în anul 1973.
Unele preocupări ştiinţifice începute la Bucureşti între anii 1918-1922 au fost reluate la Iaşi. Aici a început cercetări noi cu profesorul C. Bacalogu efectuând un studiu de fiziopatologie cardiacă. Face cercetări asupra dinamicii reflexelor în boala Parkinson. N-a părăsit nici cercetările începute cu profesorul Athanasiu în privinţa naturii energiei nervoase şi altele.
A fost preocupat de organizarea cercetării ştiinţifice medicale la Iaşi, înfiinţând primul laborator de electrofiziologie din ţară. Un alt domeniu de cercetare a fost acela al fiziologiei şi fiziopatologiei efortului şi oboselii, în care a antrenat numeroşi colaboratori, ca doctorul Marcel Kapri, doctorul Constantin Rotaru.
Ca o recunoaştere a activităţii sale a fost ales membru al Academiei R.P.R. şi a condus timp de mai mulţi ani filiala ieşeană a Academiei de Ştiinţe Medicale. A publicat şi comunicat peste 200 de lucrări ştiinţifice şi a contribuit la înfiinţarea Uniunii Medicale Balcanice şi a revistei „Archives de l’Union Medicale Balkanique”. (M. Liţu – articol preluat din volumul „Ctitorii prestigiului – 125 de ani de învătâmînt medical superior la Iași”)

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”