Localizare mormânt – parcela 5/I, rând 7, loc 3

Miron POMPILIU

1848 –1897
Scriitor. Folclorist

Prietenul lui Eminescu și viața sa tumultuoasă

Poet, prozator, folcorist, traducător, autor de manuale, Miron Pompiliu este cunoscut în epocă mai ales ca prieten al lui Mihai Eminescu. Cei doi s-au cunoscut la București în cadrul Societății Culturale „Orientul”. Ardeleanul Miron Pompiliu ajunsese în capitală în urma unui conflict cu autoritățile imperiale. Student la Universitatea din Pesta, la Facultatea de Drept refuzase să se înroleze în armata ungară și fusese nevoit să fugă în Regat. După mai puțin de un an în care a lucrat în capitală în diverse redacții, s-a mutat la Iași. Cei doi prieteni s-au reîntâlnit în cadrul ședințelor de la Societatea Culturală „Junimea”. Eminescu și Miron Pompiliu au legat o prietenie frățească, ardeleanul fiind cel căruia marele paet îi recita poeziile și îi cerea părerea. „Miron Pompiliu n-a fost numai un prieten devotat al lui Eminescu, ci, prin cunoștințele sale de poezie și limbă populară, prin solicitudinea omului superior pentru marele poet, a contribuit mult și la desăvârșirea formei în care au luat ființă unele din nepieritoarele creațiuni ale acestuia”, afirma profesorul Constantin Pavel. Miron Pompiliu s-a reîntors acasă după 18 ani și a fost arestat în urma conflictului din tinerețe cu autoritățile ungare. După ce a petrecut două săptămâni la închisoare, poetul a fost eliberat în urma intervenției populației românești din Beiuș. La opt ani după intrarea în neființă a poetului nepereche, chinuit de anxietăți și insomnii, Miron Pompiliu s-a sinucis. Ardeleanul este înmormântat la cimitirul Eternitatea în timp ce Eminescu se odihnește la cimitirul Belu, în București.

Miron Pompiliu, pe adevăratul său nume Moise Popovici s-a născut în Ardeal, în satul Ștei, ca fiu al preotului Nicolae Popovici și al Anei Popa. A urmat școala primară în satul natal și liceul la Beiuș, unde își dă examenul de bacalaureat “cum prima eminentia”. În toamna lui 1866 devine student al Universității din Budapesta dar își întrerupe studiile după doi ani din cauza unui conflict cu autoritățile ungare, care-i impuseseră înrolarea în armata imperială. Fuge în Regat, la București unde avea prieteni. În 1866 debutase în revista „Familia” condusă de Iosif Vulcan, cu poezia “Ghicitura”. La a doua poezie, “Ecouri și suspine” apărută în același an, Iosif Vulcan îl prezentase ca o tânără speranță: “Atragem atențiunea onor. public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate”. La București, Miron Pompiliu a lucrat ca redactor la revista „Albina Pindului”. Salariul modest nu era însă de ajuns pentru a face față traiului scump din capitală, fapt care l-a determinat pe tânăr să se mute la Iași, unde s-a înscris în anul III la universitatea ieșeană.
După finalizarea studiilor, Miron Pompiliu a fost timp de doi ani secretar al Universității de unde a fost destituit la 1 martie 1876, ca urmare a înlocuirii lui Titu Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii. A lucrat apoi ca ziarist și profesor la diferite institute din oraș – Școala Centrală de Fete, Liceul Național, Școala Militară și Institutul Humpel. Tânărul ardelen a colaborat la publicațiile “Convorbiri literare”, unde a debutat în 1868 sub pseudonimul Moise Popiliu și unde va ajunge chiar redactor supleant (conducător efectiv al treburilor redacționale în perioadele în care Negruzzi lipsea din Iași), “Albina”, “Concordia”, “Albina Pindului”, “Traian”, dar în același timp continuă legătura și cu “Familia” lui Iosif Vulcan. Încă de la venirea sa în Iași, în 1869, Miron Pompiliu se alătură grupării de la “Junimea“, la ale cărei ședințe lua rar cuvântul, fapt ce-l determină pe Vasile Pogor să-l descrie ca “șeful caracudelor” – a celor care nu își exprimau părerea. După stabilirea lui Eminescu la Iași, cei doi vor lega o prietenie strânsă, fiind bazată pe afinități temperamentale și pe pasiunea comună pentru literatură și folclor. O perioadă scurtă, Miron Pompiliu l-a găzduit pe Mihai Eminescu în odaia sa sărăcăcioasă, prilej cu care Eminescu îi recita lui Pompiliu noile creații. Ardeleanul își exprima cu sinceritate părerile, unele elogioase, altele…critice. Deși iritat, Eminescu făcea întotdeauna modificările sugerate de Pompiliu. Împreună cu Ioan Slavici și Samson Bodnărescu, participau la viața boemă culturală a orașului, fiind obișnuiți ai ceaiurilor literare găzduite de Veronica Micle și Matilda Cugler. Mai târziu, în perioada bolii lui Mihai Eminescu, Miron Pompiliu va fi cel care se va interesa constant de soarta și starea de sănătate a poetului, ba chiar va colecta fonduri pentru a plăti unele tratamente. Ardeleanul va avea aceeași dragoste frăţească pentru Mihai Eminescu până la tristul său sfârşit, în 1889. Impresionat de moartea prietenului său, Miron Pompiliu se adâncește în depresie și anxietate. Încearcă să-și găsească alinare în căsătoria cu proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar este decepționat și va divorța în scurt timp. Din această cauză și nemaiputând suporta atacurile bolii de nervi, la 14 noiembrie 1897, Miron Pompiliu își trage un glonte în cap. După câteva zile de agonie, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie1897, în cimitirul „Eternitatea”.
Operă:
Balade populare române, Junimea, Iași, 1870
Antologie română pentru uzul școalelor secundare, Iași, 1885
Ileana Cozînzeana, din cosiță floare-i cântă, nouă împărați ascultă, basm, Cernăuți, 1886
Carte de cetire, I-III, manual realizat împreună cu I. Paul, Iași, 1897
Literatură și limbă populară, ediție îngrijită și studiu introductiv de V. Netea, București, 1967
Poezii, ediție și prefață de Mircea Popa, Oradea, 1998

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”