Localizare mormânt – parcela 2/I, rând 2, loc 7-8

Nicola LIVADITTI

1804 – 1858
Pictor

Pictorul italian devenit moldovean

Fugit din Italia natală, pictorul Niccolo Livaditti a găsit în Moldova începutului de secol XIX o nouă patrie. A fost atât de atașat de Iași și de societatea ieșeană încât și-a schimbat numele în Nicolai Livaditi. Pictor de viziune naivă, Livaditti a executat portretele membrilor multor familii boierești în aproape trei decenii de activitate(1832-1858). Aproape 60 de tablouri au ajuns până astăzi, parte dintre ele fiind expuse în Muzeul de Artă Națională a României. Născut la Triest în 1804, dintr-o înstărită familie levantină, după eșecul Revoluției carbonarilor, la care participase, tânărul pictor a fost nevoit să-și părăsească locul natal. Către anul 1830, ajuns in Moldova împreună cu soția sa, Carlotta Cianchi (o spaniolă catolică), se statornicește la Iași, aflându-și aici un mediu primitor, generos, de care se va lega cu însuflețire până la capătul vieții. Om cultivat, întreprinzător, cu o fire plăcută, entuziastă, Livaditti își câștigă repede notorietatea, devenind portretistul preferat al protipendadei moldovene. Un prim portret cunoscut, care-l înfățișează pe hatmanul filantrop Anastasie Bașotă, este semnat și poartă anul 1830 (se afla în 1977 la Muzeul din Fălticeni). Se știe că Livaditti a fost susținut dintru început de logofatul Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu, al cărui portret în mărime naturală (de prin anul 1835), străpuns de gloanțele ultimului război și nerestaurat, se păstrează în paraclisul Spitalului de Ftiziologie din Tătărași, pe care l-a ctitorit și care îi poartă și azi numele.
Un portret din anul 1832, semnat și datat, îl redă pe un medic grec, bătrânul Anton Fotino, care a lucrat la Iași, unde a și murit în 1837 (tabloul era semnalat ca existent prin 1970). Din anul 1832, când se deschide spre iarnă (în casele boierului Lascarache Talpan) „Teatrul de varietăți” al fraților Joseph și Baptiste Foureaux, dibaciul Livaditti apare angajat ca pictor-scenograf. O lucrare de dimensiuni este cortina în care reprezintă muzele. Acolo Niccolo figurează uneori și ca actor și cântăreț. În anii următori, când teatrul se completeză cu trupa franceză a lui Eugène Hette, artistul decorator își continuă activitatea și prin anul 1840 ajunge să execute o a doua cortină.
Mereu activ, Livaditti se impune ca un portretist cu cea mai mare clientelă nu numai în Iași, dar și în împrejurimi – Hârlău, Botoșani, Dorohoi, Roman. Respectând dorința comanditarilor, caută să exprime in portrete, cât mai fidel, asemănarea fizică, efigia, iar prin detalii vestimentare și de ambianță, să evidențieze starea materială și rangul social. Prezintă figuri ale unor însemnați oameni de cultură (Bătrânul I. Lochmann, C. Meissner, G. Mârzescu) și ale unor boieri cu prestanță (din familiile Cantacuzino, Alecsandri, Ghica, Bals s.a.). Cand nu este constrâns, artistul depășește exprimarea rigidă, convențională, probând, dincolo de așteptări, calități de interiorizare, atenție pentru desen, colorit și ecleraj, așa cum bine se relevă în portretele soției; cel de la Iași care o înscrie firesc la vreo 45 de ani și cel miniatural de la Galeria Națională, cu titlul „Portret de femeie”, în care Carlotta e amintită la 34 de ani (pânza purtând data 1840). Admir mereu, dintr-un catalog, chipul sobru, plin de gingășie al tinerei Carlotta. Deși mic prin dimensiuni, acesta se impune ca o piesă marcantă în actuala expoziție de la Muzeul Unirii. Privindu-l atent, deslușesc capacitatea și experiența autorului profesionist. Artistul, dacă este liber de comenzi, abandonează stereotipe rețete tradiționale cerute de clienți, probând in lucrările lui viziune modernă și simț al nuanțelor. Pictura de proporții voit restranse, având în recuzită scaunul de stil Biedermeier, pledează pentru un intim tablou de familie în care personajul feminin nu poate fi decât soția pictorului. Aduse alături în expoziție, cele doua portrete, se observă lesne, au trăsături similare, fiind diferențiate doar prin vărstă.
Fără a deține ore în învățământ, Livaditti a contribuit la formarea meșterilor autohtoni și la dezvoltarea picturii laice românești, fiind și primul care a introdus in pictura noastră portretul de grup (familia vornicului Alecsandri, Anița și Iancu Manu pe terasă, Familia Lascar Rosetti s.a.).
Deși avea parte de stimă, Livaditti, modest, nu se intitula decât zugrav, așa cum se arăta și în certificatul de deces: „… moare la 12 iunie 1858, in etate de 54 de ani, Nicolai Livaditi, zugrav”. Din acest document se deduce clar și anul nasterii, 1804. În registrul Bisericii Golia este trecută și moartea soției, Maria, la 5 ianuarie 1864, in etate de 58 ani (Carlotta trecuse la ortodoxie cu numele Maria).
E demn de reținut că din anul 1840, după naturalizare, pictorul împământenit își românizează numele, care devine Nicolai Livaditi, așa cum va fi semnat, în mod constant și pe tablouri cu un singur „t” – Livaditi. Așa va fi preluat și de descendenți.
Lucrările lui, nu puține, câte au ajuns să fie achiziționate de muzeele noastre în etapa postbelică, reliefează o activitate fecundă, remarcabilă, fiind expuse în galeriile țării și în primul rând în Muzeul Național de Artă al României. (muzeograf Virginia VASILOVICI – articol preluat din Ziarul de Iași)

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”