[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_row _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][/et_pb_column][/et_pb_row][et_pb_row _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_gallery gallery_ids=”1102,1103,1104,1105,1106,1107,1108,1109,1110,1111,1112,1113,1114,1115,1116,1117,1118,1119,1120,1121,1122,1123,1124,1125,1126,1127,1128,1129,1130,1131,1132,1133,1134,1135″ fullwidth=”on” _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default” background_color=”rgba(0,0,0,0)” module_alignment=”center” min_height=”1000px” height=”1000px”][/et_pb_gallery][et_pb_text _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”]

 

Cimitirul Eternitatea, Pantheonul Iașiului

 

Primul proiect al unui cimitir modern a fost inițiat în 1853 de către cărturarul Gheorghe Asachi, care a avansat ideea inființării unei necropole a orașului. Proiectul, realizat după indicațiile sale de către italianul M. Croce, a avut ca model cimitirele “Il Campo Santo” din Bologna și Pere Lachaise din Paris. Cimitirul urma să aibă un dublu rol: să conserve întreaga pietate dedicată cultului morților, dar să inspire și un puternic sentiment patriotic, de mândrie națională. Din acest proiect nu s-a reținut însă decât amplasamentul propus, acolo unde avea să fie realizat, în 1876  cel de-al doilea cimitir orășenesc – cimitirul Galata.

Ideea fusese deja aplicată în capitala franceză, care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea desființase cele 300 de cimitire medievale din motive de salubritate și sănătate publică, după îndelungi dezbateri, în care Biserica își asumase rolul de principal factor de opoziție. Peste mai mult de jumătate de secol, în capitala Moldovei, evenimentele se vor desfășura după un scenariu aproape similar. O statistică din anul 1871 arată că în Iași existau 48 de cimitire ortodoxe, plasate în jurul bisericilor de cult.

Spațiile cimitirelor erau restrânse și adesea, morții erau îngropați aproape unii peste alții, provocând degajarea unor miasme îngrozitoare. După epidemiile succesive de ciumă și holeră de la sfârșitul secolului al XVIII-a și începutul secolului al XIX-lea, cimitirele bisericești supraaglomerate au devenit cu adevărat un motiv de îngrijorare pentru sănătatea publică. La cel mai mic cutremur sau în timpul inundațiilor, rămășite umane ieșeau la suprafață. Mai exista însă și un alt motiv pentru desființarea cimitirelor bisericești: nevoia de spațiu. Cimitirele parohiale ocupau zone destul de întinse în centrul orașului, împiedicând edilitatea să realizeze construcții de uz public: piețe, parcuri, străzi și clădiri cu funcție administrativă.

În 1864 apare “Legea înmormântărilor”, promulgată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care asigura un cadru legal pentru înființarea cimitirelor publice. Actul normativ prevedea ca toate cultele să-și înființeze ci­mitire la cel puțin 200 metri de marginea orașului și stabilea un termen de 18 luni pentru realizare și 15 ani pen­tru desființarea cimitirelor bisericești existente în orașe. Exista însă o mare problemă care făcea ca legea să fie inaplicabilă: nu existau terenuri adecvate la care să aibă acces Eforia orașului Iași.

Astfel că, în 1868, juristul și senatorul Scarlat Pastia donează Eforiei Iași un teren numit “Via lui Enache Dragoș“, în dealul Tătărașilor. În cererea sa adresată Edilității, filantropul preciza: ”Dorind dar a vede cu o oră mai înainte înființat și la noi măcar un cimitir, cu care să se poată face a conteni măcar în parte numeroasele necuviințe ce rezultă din înmormântările de pe la biserici și tot voind a contribui după putință în folosul comunei unde viețuiesc din fragedă mea vârstă, am cumpărat pentru acest finit (n.n. scop) un anume loc spațios numit via lui Enachi Dragoș pe acel mai înalt podiș al Tătărașului și care înfățișează toate condițiunile cerute pentru statornicirea unui bun cimitir” (extras din Dosarul 70/1857, Fond Eforia Iași).

Scarlat Pastia punea și câteva condiții. În primul rând numele (Cimitirul Eternităței), apoi impunea un termen de doi ani pentru finalizarea amenajării după „pilda cimitirelor din străinătate” și construirea unei străzi pavate care să lege cimitirul de oraș. Cerea, de asemenea, să i se pună la dispoziție, fără plată, un loc de veci pentru familia sa. 

Actul de donație, aprobat în 1869 de către Regele Carol I a fost înregistrat și legalizat prin decizia Tribunalului Iași la 18 aprilie. Pe parcurs, la terenul donat s-au adăugat 3,6 hectare – via Măndinescu – cumpărate de comună. Se întregește astfel terenul destinat cimitirului și ca urmare, la insistențele primarului C. Cristodulo Cherchez, în 1871 inginerul Bogus proiectează aleile  principale – “în total 24 de drumuri, din care 16 sunt concentrate toate în spațiul înconjurător capelei”. Ulterior, au fost plantați peste 2400 de arbori de diferite esențe, în scopul “înfrumusețării și mai cu seamă a igienei publice”. Parcelele, situate între alei, erau de șapte categorii și puteau fi achiziționate în funcție de tarifele prevăzute din Regulamentul înmormântărilor. Aceste costuri depindeau de locul și durata solicitată (10 ani, 30 de ani sau pe veci). Spațiul din jurul bisericii a fost rezervat pentru înhumările clericilor.

Capela, punctul central al cimitirului, a fost proiectată în 1871 de arhitectul și profeso­rul universităţii ieșene Ştefan Emilian, construcția fiind executată între anii 1872-1873 sub îndrumarea arhi­tectului Mathias Nitschiman. Pictura, realizată de pictorul monden al Iașului, Petre Verusi,  profesor la Şcoala de Arte Frumose, a fost amplu criticată și ulterior refăcută.

Lăcaşul de cult a fost sfințit pe data de 21 iunie 1875 iar deschiderea oficială a “ţintirimului” în care erau erau înhumaţi toţi ieşenii, “fără deosebire de rit” a avut loc pe data de 1 septembrie 1876. Aplicarea deciziei Primariei de a desființa cimitirele bisericesti și de a muta “adormiții” in dealul Tătărașilor a stârnit proteste din partea clericilor și a populației. În ciuda opoziției publice, cimitirul intra definitiv în topografia urbană, devenind un spațiu al memoriei, cu propria sa identitate.

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]