Localizare mormânt – parcela 3/I, rând 13, loc 3

Otilia CAZIMIR

(1894 - 1967)
Scriitoare. Poetă. Publicistă.

Poeta sufletelor simple

Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al unei familii de învățători care s-a mutat la Iași în 1898 în casa care astăzi adăpostește Muzeul Otilia Cazimir. Alexandrina urmează la Iași școala primară, apoi devine elevă la Liceul Oltea Doamnă. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, dar nu își finalizează studiile. Încă din anii de liceu, Alexandrina începe să scrie versuri, care îi sunt publicate în revista „Viața Românească”. Cum tânăra poetă semna poeziile cu trei steluţe, Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, conducătorii revistei i-au devenit naşi, primul spunându-i Otilia, iar al doilea Cazimir, pseudonim pe care puține persoane îl asociau cu tânăra poetă. Spontană, se inspira din întâmplările vieţii; vecinii deveneu eroi ai unor schițe, copiii de pe uliță, personaje ale unor frumoase volume. În 1919, poeta ieșenă debutează în proză, în Revista „Însemnări ieșene”.

Cel dintâi volum de poezii, „Lumini și umbre” vede lumina tiparului în anul 1923, la Editura „Viața Românească” și patru ani mai târziu apare al doilea volum, „Fluturi de noapte” la Editura „Cartea Românească”, volume bine primite de critici. Între anii 1937 – 1946, Otilia Cazimir a fost inspector al teatrelor din Moldova, slujbă care-i asigura un venit modest. În timpul celui de-l doilea război mondil, când Iașul a fost bombardta în mai multe rânduri, Otilia Cazimir s-a refugit la Jimbolia și Timișoar. La scurtă vreme după revenirea la Iași și-a pierdut slujba de la teatru, fiind nevoită să se confrunte cu multe lipsuri. Pentru a putea supraviețui, s-a angajat la Editura “Cartea Rusă”, unde stiliza traduceri din literatura rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar).

În corespondența cu Zaharia Stancu, prozatorul o sfătuia să nu-și ocupe tot timpul cu traducerile și să renunțe să scrie, în ciuda tuturor greutăților. Astfel că până aproape de sfârșitul vieții, în 1967, Otilia Cazimir a publicat mai multe volume de poezii și proză – „Cântec de comoară“ (1931), „Cronici fanteziste şi umoristice“ (1930), „Jucării“ (1938), „Poezii“ (1939), „Fapte şi întâmplări adevărate“ (1928), „Din jurnalul unei doctorese“ (1928), „Grădina cu amintiri“ (1929), „În târguşorul dintre vii“ (1930), „A murit Luchi“ (1942), „Prietenii mei scriitorii…“ (1961). Cine nu știe versurile poeziei „Baba Iarna intră-n sat“? În anul 1927 a primit Premiul Academiei Române, apoi Premiul Femina şi, în 1937, Premiul Naţional pentru Literatură, ce-o consacra scriitoare de seamă a ţării. George Călinescu afirma: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniatură […] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu”. La 8 iunie 1967, după cinci decenii de prestigioasă creaţie literară, „poeta sufletelor simple” pleca după Topârceanu, marele ei prieten căruia îi închinase atâtea și atâtea versuri gingașe.

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”