Localizare mormânt – Parcela 22/I, rând 24, loc 1

Vladimir BUȚUREANU

(1895 – 1979)
Chirurg. Profesor universitar.

Personalitate marcantă a chirurgiei româneşti

Vladimir Buţureanu s-a născut la Iaşi, pe 12 octombrie 1895 într-o familie de institutori cultivaţi şi animati de idei înaintate, umaniste. Tatăl său, Constantin Buţureanu, avea preocupări şi publicaţii în domeniul pedagogiei, iar mama, Maria Buţureanu – născută Lambrino, avea de asemeni publicaţii literare, preocupări socio-educative şi de emancipare a femeii.

După absolvirea Liceului National din Iaşi (1913), Vladimir Buţureanu urmează cursurile Facultăţii de Medicină (1915-1923), cu greutăţile şi întreruperile inerente războiului. A avut ca profesori figuri medicale din cele mai marcante: Fr. Rainer, Al. Slătineanu, E. Puşcariu, N. Leon, I. Tănăsescu, C. Bacaloglu, C. Thiron. Îşi începe în 1918 practica de spital ca intern în serviciul profesorului Ion Tănăsescu, pe care o continuă pâna în 1921.

Ion Tănăsescu era în clinică de o exigenţă deosebită, bazată pe exemplu personal. Cursurile sale, însoţite de prezentări de bolnavi, erau de o calitate magistrală, iar în sala de operaţie rezolva calm, cu talent şi curaj cazuri dintre cele mai dificile. Dând curs vocaţiei proprii, cât şi admiraţiei inspirate de acest mare predecesor, Vl. Buţureanu îşi va dedica destinul chirurgiei.

Conştient de necesitatea unei temeinice pregătiri anatomice, Vl. Buţureanu va lucra între 1919-1920 ca aspirant şi apoi ca preparator la Institutul de Anatomie condus de prof. Fr. Rainer. Însuşirea aprofundată a anatomiei umane şi, mai târziu, a Medicinei operatorii au stat, alături de talentul său chirurgical înnăscut, la baza uşurinţei şi simpleţii gesturilor sale operatorii, marcându-i întreaga carieră de artizan al bisturiului.

Ascensiunea îi va fi rapidă, desfăşurată de data acesta sub auspiciile unui alt mare şef de clinică, creator de şcoală, viitorul acedemician N. Hortolomei. Acestuia îi datorează Vl. Buţureanu desavârşirea formării sale chirurgicale pe parcursul a cel puţin 10 ani, fiindu-i practic un elev strălucit, rămas permanent legat de maestrul său. Va funcţiona în clinica profesorului N. Hortolomei întâi ca medic secundar (1921), apoi asistent (1923 – an în care îşi susţine şi doctoratul cu teza “Osteosinteza vertebrală în Morbul lui Pott”), şef de lucrări (1926), conferenţiar suplinitor (1929 – an în care îşi ia şi docenţa) şi, în fine, conferenţiar definitiv (1932).

În aceşti ultimi ani (1928, 1929, 1930-1931), Vl. Buţureanu va efectua o serie de călătorii la Paris vizitând clinicile unor reputaţi chirurgi: Legueu, Pauchet, J. Gosset, de Martel, Bergeret. Când, în 1930, prof. N. Hortolomei se desparte de Iaşi, conferenţiarul Vl. Buţureanu ramâne alături de noul şef al clinicii, prof. P. Anghel.

În 1936, în urma unui concurs foarte exigent, Vl. Buţureanu va fi numit profesor de Medicină Operatorie, disciplina pe care o va dezvolta cu tehnici noi, extinse nu numai la membre, ci şi la viscere, considerând-o obligatorie în pregătirea oricărui viitor chirurg. Comisia de recomandare, în frunte cu prof. Gr.T. Popa, îl apreciază pe Vl. Buţureanu “ca având cele mai întinse garanţii ale unei dezvoltari ulterioare strălucite cu care Facultatea se poate mândri”.

După ce, în 1938, printr-o Lege nouă a învăţământului, această disciplină se desfiinţează, Vl. Buţureanu este acceptat de prof. I. Tănăsescu să i se ataşeze clinicii sale, ca profesor secund. Când prof. I. Tănăsescu se retrage în 1940, titularul Clinicii Chirurgicale Semiologice devine prof. Vl. Buţureanu.

În 1942 Spitalul Sf. Spiridon este transformat în Spital de război, iar profesorul Vl. Buţureanu, atât la Iaşi, şi mai ales în refugiu la Alba Iulia, în cadrul Spitalului de Zonă Interioară pe care îl conducea în toamna anului 1944, a dat dovada de o inepuizabila putere de muncă, operând fără pauză sute de răniţi. Într-unul din aceste momente grele, îşi avertizează colaboratorii: ”cine se teme e liber sa plece, cine nu – rămâne cu mine, devine luptător de front, expus la orice”.

Reîntors la Iaşi în aprilie 1945, prof. Vl. Bţureanu îşi începe cu elan activitatea chirurgicală, didactică şi ştiinţifică pe care o va dezvolta mai bine de un sfert de veac. A contribuit în mod determinant la proliferarea şcolii de chirurgie ieşene, înscriindu-se între personalităţile marcante ale chirurgiei româneşti.

În 1966, la vârsta de 71 ani, se retrage, dar ca profesor consultant ramâne chirurg activ pentru încă un deceniu; operează până în 1976, conduce doctorate şi continuă să fie prezent zilnic alături de elevii săi în clinica pe care timp de 25 ani a condus-o, devenindu-i parte din propria fiinţă.

În lunga sa activitate didactică, prof. Vl. Buţureanu a predat Semiologia şi Patologia Chirurgicală la zeci şi zeci de serii de studenţi. Cursurile sale erau atrăgătoare, foarte ordonate, subliniind totdeauna esenţa, rolul examinării clinice, fapt pentru care erau însoţite deseori de prezentări de bolnavi. Aprecia în mod special şi căuta să dezvolte la studenţi spiritul de observaţie, însuşirea logică a noţiunilor de patologie şi de clinică. La examene era răbdător, dar exigent, de multe ori ironic, împotriva învăţatului “pe de rost”.

A colaborat la Tratatul de Chirurgie de sub redacţia prof.

  1. Iacobovici (1940) şi a elaborat în mod exemplar capitole privind “Bolile chirurgicale ale peretelui abdominal” şi “Bolile chirurgicale ale intestinului subţire şi mezenterului” în Tratatul de Chirurgie în 5 volume (1955) de sub redacţia profesorilor N. Hortolomei şi I. Ţurai. Capitolele “Herniile” şi “Ocluziile” sunt elaborate aici magistral. Între 1949 – 1950 prof. Vl. Buţureanu a fost şi decan al Facultăţii de Medicină.

Activitatea ştiinţifică a prof. Vl. Buţureanu s-a împletit inseparabil cu cea operatorie în care el a acumulat în decursul a peste jumătate de veac o experienţă cu totul deosebită ca amploare şi valoare. A efectuat peste 10.000 de intervenţii, începând cu cele din domeniul chirurgiei digestive, gastrice mai ales, a chirurgiei tiroidiene, dar şi a celei biliare, hepatice, splenice şi, în fine, toracice. Deosebit de talentat în „arta de a opera”, aşa cum îi plăcea să numească chirurgia, arta pentru care el avea un adevărat cult, opera cu o eleganţă neobişnuită, fermecând prin uşurinţa şi fineţea gesturilor cu care mânuia bisturiul ca pe un arcuş de vioară. În situaţii dificile, instinctul îl ajuta parcă să găsească gesturile necesare; ştia însă să se oprească la timp.

În sala de operaţie, pe care o considera un adevărat sanctuar, oficierea actului chirurgical constituia pentru Vl. Buţureanu însăşi raţiunea de a exista, însăşi viaţa, suprema pasiune. Opera zilnic şi ar fi dorit să moară cu bisturiul în mână.

Observaţiile făcute de el cu ocazia fiecăreia din intervenţiile efectuate le înregistra cu multă scrupulozitate în condicile sale personale, o adevarată colecţie, în care şi-a înscris întreaga activitate operatorie, din 1920 – prima operaţie, o amputaţie de coapsă, pâna la 6 martie1976 – ultima operaţie, o hernie.

Lucrările ştiinţifice le elabora cu foarte multă grijă şi probitate; era deosebit de scrupulos în special pentru publicaţii. Oferea deseori idei ce puteau fi valorificate şi îşi încuraja întotdeauna colaboratorii să comunice observaţiile clinice şi mai ales studiile.

A inspirat şi condus un număr apreciabil de teze de doctorat (17) ale multor chirurgi din Iaşi, din clinică în special, dar şi din alte centre ale ţării, fiind un pedant conducător şi scrupulos referent.

A realizat peste 200 lucrări din domenii foarte variate legate de cariera sa operatorie de o viaţă (56 ani). Au apărut publicate peste 90 lucrări.

Într-o primă perioadă comunică doar o cazuistică rară, de tip particular: Torsiune totală a mezenterului (1921), Tumoare primitivă a marelui epiploon (1923), Chist hidatic al ficatului rupt în pleură (1924), Le traitement de la retention d’urine postoperatoire (1927).

Se detaşează însă monografia “Chirurgia ulcerului gastric şi duodenal” pe care Vl. Buţureanu o publică, în 1928, la Iaşi, servindu-i ca lucrare de docenţă. A reapărut în 1931 în Editura Masson (Paris) avându-l ca prim-autor pe N. Hortolomei. Cartea a fost recenzată elogios în numeroase reviste străine (peste 80 recenzii) de către chirurgi de mare prestigiu: M. Chaton, M. Stern, Roussy, H. Seneque, F. Moutier.

Preocupările pentru chirurgia stomacului au constituit o pasiune a prof. Vl. Buţureanu, el realizând peste 2000 intervenţii în acest domeniu, publicând numeroase rapoarte privind indicaţiile, tehnica şi rezultatele tratamentului chirurgical în ulcerul gastric şi duodenal necomplicat, precum şi în cancerul gastric. Vl. Buţureanu apare, în 1930, alături de N. Hortolomei în publicaţia “Gastrectomie totală pentru cancer” recenzată în Journal de Chirurgie; în 1936 publică în Presse Medicale “Ulcere duodenal perfore dans les vois biliares extrahepatiques”.

La Consfătuirea pe ţară de la Iaşi (1950) privind “Studiul şi combaterea bolii ulceroase”, el prezintă alături de Acad. prof. N. Hortolomei, raportul “Tratamentul chirurgical al ulcerului gastric şi duodenal”. În 1953 publică “Consideraţiuni pe o statistică globală de 1500 de intervenţii pentru boala ulceroasă şi neoplasm gastric”, iar în 1956 “Rezultatele gastrectomiei pentru ulcer gastric si duodenal”. În 1960 apare în revista Chirurgia (Bucureşti) “Ulcerul peptic postoperator”, iar în 1963 este raportor la Simpozionul “Suferinţele stomacului operat pentru boala ulceroasă” de la Sinaia.

Chirurgia tiroidiană a constituit un al doilea domeniu în care prof. Buţureanu a excelat abordând, pe baza celor aproape 3000 de intervenţii, aspectele cele mai variate legate de indicaţiile şi rezultatele tratamentului chirurgical în guşile simple, în hipertiroidii, în combaterea crizei tireotoxice postoperatorii unde, împreună cu prof. P. Condrea, introduce tratamentul cu autoextract din tiroida extirpată. Comunică rezultatele atât la Bucureşti, la Institutul de Endocrinologie, cât şi la Iaşi, la filiala Academiei sau la diverse consfătuiri din ţară. Din aceeaşi sferă a chirurgiei endocrine, l-au preocupat deasemenea tumorile paratiroidiene, timoamele, feocromocitoamele, tumorile insulare ale pancreasului. A colaborat permanent cu clinicile de endocrinologie (prof.Brise) şi de medicină internă (prof. I. Enescu) în vederea introducerii tratamentului chirurgical în hipertensiunea arterială sau în angina pectorală. Ţinea să fie totdeauna în pas cu noutăţile lumii chirurgicale. S-a bucurat în clinică de colaborarea unor radiologi valoroşi: G. Gatoschi, Gh. Chişleag – viitor profesor, B. Ostap, F. Goldman.

Chirurgia splinei l-a pasionat permanent, adunând în cursul activităţii un material foarte bogat sub forma de manuscris pe care intenţiona să-l publice ca o amplă monografie în limba franceză. La Congresul Naţional de Chirurgie urma să fie raportor asupra acestui subiect. Publicaţiile se referă, în special, la indicaţiile şi rezultatele splenectomiei în bolile de sânge, precum şi, la valoarea splenoportografiei, metodă care a insistat să fie introdusă în hipertensiunea portală şi în hemoragiile digestive. Selectând din celelalte preocupări de chirurgie digestivă, reţinem elaborarea îndrăzneaţă şi practicarea prioritară, în 1953, a procedeului de esofagoplastie retrosternală cu ileo-colon drept în stenozele cicatriceale înalte ale esofagului, efectuate de atunci deseori în clinică, introducerea în clinică a cardiotomiei Heller în achalazia cardiei sau recurgerea la tehnici de conservare sfincteriană în rezecţiile pentru cancer de rect.

Odată cu introducerea în clinică, după 1950, a anesteziei generale prin intubaţie, al cărei pionier la Iaşi a fost doctorul I. Tănăsescu, Vl. Buţureanu a abordat curajos chirurgia toracică, prezentând numeroase lucrări privind rezultatele obţinute în hidatidoza pulmonară, în exerezele pentru supuraţii cronice şi tumori bronhopulmonare, în tumori mediastinale etc. A practicat printre primii, în 1956, abordul pe cale transpleurală stângă în pericardita constrictivă şi a susţinut, tot de atunci, avantajele căii toracice în cura herniilor şi eventraţiilor diafragmatice. A abordat numeroase alte domenii: tumori şi distrofii osoase, hidatidoza în diversele sale localizări, practica inciziei transversale în simpatectomie lombară, cancerul de sân, colpoplastia pentru absenţa congenitală a vaginului, tratamentul fracturilor deschise (raport la Congresul de chirurgie de război Iaşi, 1942).

A fost membru al Societăţii Internaţionale de Chirurgie, membru al Academiei Române de Chirurgie (din 1948 pâna la desfiinţare), preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi (1943-1945), preşedinte al secţiei de chirurgie a acestei societăţi (până în 1978), membru în colegiul de redacţie al Revistei medico-chirurgicale (Iaşi) şi al revistei „Chirurgia” (Bucureşti). A fost distins cu titlul de profesor emerit (1967), decorat cu Ordinul Muncii clasa I şi Ordinul Steaua României clasa a III-a.

Personalitatea profesorului Vl. Buţureanu s-a manifestat puternic şi pe plan uman. De o cultură vastă, spirit larg umanitarist, el era plin de înţelegere, bunătate şi solicitudine pentru oricine ar fi fost în momente grele, de lipsuri şi mai ales de suferinţă. “Bolnavului i se iartă orice” era principiul său. Ajuta cu discreţie şi delicateţe; tolera internări prelungite pentru cei necăjiţi, singuri, părăsiţi. “O aureolă l-a însoţit totdeauna pe medic – omenia” arăta prof. O. Fodor şi această omenie l-a caracterizat din plin şi pe profesorul nostru. Persoană distinsă ce se remarca imediat, de o amabilitate şi gentileţe naturală, prof. Buţureanu exercita o atracţie greu de definit, atât pentru colaboratorii din clinică şi în societate. Era o fire sensibilă, dorindu-se parcă un pic boemă, deseori era ironic, dar aprecia o vorbă de duh şi uneori era chiar şugubăţ. Se înfuria uşor, dar îi trecea repede – ierta; nicicum nu i-ai fi putut purta pică, după cum nici el altora. Sub acest aspect se ascundea o fire energică, o profundă seriozitate, multă decenţă şi mai ales modestie. Se comporta totdeauna simplu, natural; o anume timiditate îl reţinea de a se manifesta public, mai ales în luări de cuvânt. Condamna întotdeauna lauda de sine, publicitatea, reclama în profesie.

Profesorul Buţureanu aprecia sub toate formele frumosul: natura, arta, pictura. Evoca deseori călătoriile sale la Paris, Veneţia, Florenţa, geniul lui Leonardo da Vinci, cu referiri în special la desenele de anatomie. Iubea literatura, muzica, teatrul, opera. În tinereţe, ca absolvent al Conservatorului la violă, a făcut parte din Filarmonica ieşeană. L-a cunoscut pe Enescu, despre care povestea cu emoţie cum l-a ascultat cântând la pian. El însuşi a cântat în Filarmonică sub bagheta lui Enescu şi a lui F. Weingartner. În sala de operaţie – în momente de relaxare, fredona uneori uşor din Simfonia a VIII-a a lui Beethoven. Întreţinea relaţii cu multe personalităţi culturale şi intelectuale ale Iaşiului dintre care poeţii M. Codreanu şi G. Lesnea, pictorul Th. Pallady sau reputatul profesor I. Petrovici.

Publiciştii ieşeni A. Leon şi I. Maftei au scris despre Vl. Buţureanu în volumele “Umbre” şi “Personalităţi ieşene”. Au scris de asemenea şi chirurgii, în special în volumul “Omagiu” apărut cu ocazia Centenarului. Profesorul Buţureanu manifesta un respect profund atât faţă de foştii săi mari profesori cât şi faţă de profesorii colegi mai în vârsta: A. Ţupa, I. Enescu, V. Răşcanu, I. Nicolau, Gh. Nastase, N. Bălan, P. Condrea. Avea colegi şi buni prieteni pe Th. Burghele, E. Aburel şi îi stima mult pe colegii din Iaşi, O. Franche şi Gh. Chipail. Pentru atitudinea sa deschisă, pentru vederile sale largi nediscriminatorii – dispreţuia atât ura de rasă cât şi lupta de clasă, pentru relaţiile sale privite cu suspiciune, profesorul Buţureanu a avut şi momente grele pe care le-a depăşit însă cu multă înţelepciune.

În ultima perioadă profesorul nu mai putea veni la clinică. Resemnat, se izolase, dar când era vizitat repeta aceeaşi întrebare: “ce mai e pe la clinică?”. În cele din urmă, în mod conştient, refuza totul hrană, îngrijire. S-a stins din viaţă la 10 septembrie 1979 la vârsta de 85 ani.

Calităţile morale ale profesorului Buţureanu, alături de cele profesionale, s-au transmis în mare măsură şi colaboratorilor săi. În jurul prof. Vl. Buţureanu s-a polarizat o adevarată pleiadă de chirurgi valoroşi, ataşaţi sincer şi profund de maestrul lor; e “şcoala profesorului Buţureanu” la care s-au format direct nu mai puţin de 8 profesori (4 l-au succedat în clinică), precum şi cel puţin alţi 12 foarte valoroşi chirurgi – cadre didactice sau medici primari, şefi de secţie în spitale importante din Moldova, Bucureşti şi din alte oraşe. Li se adaugă mulţi chirurgi în domeniul chirurgiei generale, al altor specialităţi chirurgicale sau chiar în afara lor, care au avut perioade de pregătire în clinica condusă de profesorul Buţureanu şi din care s-au recrutat, de asemenea, valoroşi profesori sau specialişti. Nimic nu poate cinsti mai mult memoria unui magistru decât această pluritate de continuatori ai spiritului şi devoţiunii în arta nobilă a chirurgiei pe care în timpul vieţii a slujit-o cu sfinţenie. (V. Strat, E. Târcoveanu)

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”