Localizare mormânt – parcela 28/I

Emil BRUMARU

1938 - 2019
Poet. Scriitor. Publicist. Medic

Emil Brumaru sau bucuria de a trăi

Duminică dimineața, de Bobotează. Cum fac ochi, mă reped să termin Frații Karamazov, pe care am recitit-o în vacanța asta. Mai am ultimul capitol, cel despre înmormîntarea lui Iliușacika, nu am avut stomac pentru el noaptea. Dau să mă uit la telefon, să verific ora și observ mesajul unui prieten (Cristian Fulaș): „Muri Brumaru!“. Știu că nu face glu­me proaste, așa că automat creierul meu îi pune în legătură pe Muri (Ion Mureșan) și pe Brumaru. Despre ce-o fi vorba? După aia, derutat și cu un nod în gît, deschid site-ul unui ziar ieșean și dau peste știrea rece, cu al cărei cinism nu te poți certa. Dar creierul meu se ceartă cu doza de verosimilitate a veștii: cum adică a murit Emil Brumaru? Așa ceva, vorba țăranului lui Preda cînd se uită la girafă, nu există!

Și totuși, nu un articol înecat în tristețe vreau să scriu acum. Nu pot comite un ferpar despre un om viu, teribil de viu. Nici un articol detașat, profesional, de critic literar încheiat la toți nasturii nu pot executa. Am, de fiecare dată cînd dispare cîte un mare scriitor, un sentiment straniu: cărțile lui ne rămîn în continuare și ce e mai intim legat de un om decît ceea ce a scris? Prin urmare, nu cred că moartea e cel mai rău lucru care li se întîmplă scriitorilor. E o probă pentru cărțile lor, poate cea mai serioasă. Abia dincolo de acest prag începe prezentul operei, în timp ce el, scriitorul, devine trecutul acesteia. Din acest punct de vedere, pentru Emil Brumaru nu îmi fac griji: și-a făcut treaba! Opera lui e dincolo de orice dubiu, e clasicizată și, cred eu, va avea o posteritate pe măsura valorii ei. Dar noi, noi ce ne vom face? Pentru că Emil Brumaru a fost un personaj splendid, o minune de om. Am să evoc omul, nu am să repet lucruri știute despre poezia sa.

Ultima carte

Întîmplarea face că ultima sa carte a fost editată, prefațată și îngrijită de mine: antologia 80 de nimfe-ntr-un dulap, apărută la sfîr­șitul lunii noiembrie, la Editura Junimea din Iași, tocmai asta voia să facă: să marcheze împlinirea vîrstei de 80 de ani. Am tot amînat proiectul cîteva luni, pînă m-am apucat serios de el; nu s-a amestecat, era treaba mea. Titlul totuși l-am negociat împreună, am ajuns împreună la el. Cînd a fost să dăm BT-ul, am observat cu surprindere că a devenit deodată extrem de atent. Îl credeam mai amețit, mai risipitor. A citit totul cu o acribie rară, mi-a transmis observațiile lui, prinsese și ultima literă greșită dintr-o notă, și ultima virgulă în plus. „Tu uiți că eu am fost corector“, mi-a spus. De fapt, mi-am dat seama, ținea mult la cartea asta. Știu că sună anapoda, dar nu de vanitate e loc acum în sufletul meu, așa că o scriu și pe asta: îi plăcuse prefața mea, m-am simțit flatat, dar nu m-am împăunat. M-am bucurat cînd a scris că e „e un fel de îndrumar sinoptic pentru tinerele nespovedite“. Dar am sim­țit mai ales o mulțumire pentru că, în sfîr­șit, mă adunasem să pun într-un studiu serios ce cred despre poezia pe care o citesc și o știu pe dinafară de mai bine de jumătate de viață.


Era o datorie în sfîrșit îndeplinită. M-a bucurat, de fapt, și bucuria lui, care nu pornea nici ea din orgoliu. Era la mjloc și altceva: era o carte de bilanț, cartea de la 80 de ani. Era și o carte a unei prietenii. De aceea, după ce am lansat-o la tîrgul de la București, am avut două întîlniri în Iași și l-am observant bucuros că sala era plină, că nu mai încăpeau oamenii, că erau mulți tineri. Întinerea și el, era ghiduș, relaxat, deși emoționat. Ajungea să povestească tot felul de întîmplări din copilărie care îl conduseseră la poezie; eu îl întrebam ce cărți l-au îmbrîncit către scris, el povestea cum pîndea actrițele de la Naționalul ieșean, cocoțat pe nu știu ce burlan, cum se schimbau în cabină… Era în vervă. Asta se întîmpla acum fix o lună.

Sînt cîteva momente-cheie în viața mea, în care protagonist a fost Emil Brumaru. Cînd eram student, îi știam poemele pe de rost și țin minte că odată l-am urmărit pe stradă. L-am filat, cum ar veni. Cînd i-am povestit mai tîrziu, s-a amuzat. Aveam, pe atunci (am și acum), o admirație sau, ca să‑i spun pe nume: fascinație pentru marii scriitori, care mi se par din altă lume. Ține de miracol și de har faptul că literatura aia extraordinară poate izvorî din creierul și din sufletul și din vintrele unui om aparent ca toți oamenii. Pentru mine, scriitorii adevărați nici nu sînt oameni ca toți oamenii. Orice gest al lui Brumaru avea, în ochii mei, o semnificație a lui. Cînd l-am cunoscut, prin 2003 sau 2004, ne-am apropiat imediat.

Cum a debutat poeta Teodora Bogdan

Am lucrat o vreme împreună la o revistă, Însemnări ieșene, el ținea poșta redacției, pe care o numea „Diligența poștală“. Mă bătea permanent la cap să îi aduc poeme de la studente (era precis, nu cerea de la studenți). O vreme, am putut să îi alimentez așa rubrica. Dar nu puteam să cer poezii la fiecare seminar. La un moment dat, Emil Iordache (alt om providențial al tinerețelor noastre confuze) m-a îndemnat în stilul lui, jumătate ironic, jumătate serios: „Dar ce sîntem noi, profesioniști sau ce? Pune mîna și scrie-i 20 de poezii!“. „Acum?“, am întrebat. „Acum!“, a răspuns. Am făcut-o. Le-am scris așa cum știam că i-ar plăcea, cu un Robinson care, deși are o iubită care se tot dezbracă pentru el ca să-l lege de prezent, duce dorul insulei lui, cu tot felul de îngeri echivoci, cu iubite care se abandonează poeților. Le-am semnat, orgolios, Teodora Bogdan și i le-am înmînat. După vreo două zile, zbîrnîie telefonul. Unul verde, îl țineam pe frigider. „Băi, cine e Teodora Bogdan asta? Scrie bine, îmi place.“ I-am descris-o, s-a aprins. „Vreau să o cunosc!“ Am avut inspirația să îi explic faptul că e plecată cu o bursă Erasmus în Franța, că o să le fac cunoștință peste șase luni, cînd se întoarce. Cînd a ieșit revista, Emil Iordache a deschis‑o la ultima pagină, unde era rubrica lui Brumaru. A citit,  a făcut fețe-fețe, a început să rîdă și mi-a spus: „Să te văd cum ai să-i spui că tu ești Teodora Bogdan!“. Am luat revista, am citit și eu. Textul lui Emil Brumaru se încheia cu fraza: „Sper să trăim un moment romantic pe  o insulă“. Nu am avut sufletul să-i dezvălui atunci că eu sînt cea care îl sedusese. I-am mărturisit asta mult mai tîrziu, cred că am și povestit întîmplarea într‑un articol aniversar. Replica lui? „Asta e soarta mea: am mai pierdut o tipă mișto!“ Degeaba am căutat să-l asigur că nu a pierdut-o, ci a cîștigat-o…

Cum reacționează un raket la poezia lui Brumaru

Tot pe atunci, poezia lui mi-a salvat măcar pielea, dacă nu mai mult. Sărbă­toream la o terasă descinderea lui Radu Vancu în Iași. Cred că nu mă înșel dacă îmi amintesc că era și Dan Sociu cu noi la masă, dar și alți amici care s-au topit prompt în toiul evenimentelor (treacă de la mine, nu le dau numele).

Nu știu cum de nu mi-am ținut gura cînd un individ solid, cu ceafa rasă, mi-a aruncat nu știu ce vorbă arogantă. Am eu păcatul ăsta, că răspund cu aroganță la aroganță. Riposta mea l-a iritat și a venit să ne ceară socoteală. Știm noi cine este el? După accent și după alură, începeam să bănuim. Omul venise să culeagă taxa de protecție. A fost nevoie de toată diplomația lui Radu ca să îl facă să ne asculte cîteva minute. Eram tineri scriitori, luasem nu știu ce premiu. „Aaa, scriitori, cu poezii, de-astea…?“ Da. Noroc că nu m-a deconspirat nimeni că aș fi critic literar, că mi-ar fi rămas scalpul pe acolo. Scurtez și tai din dramatism: Radu a început să-l ia cu binișorul, și domnul interlop, probabil uimit, probabil amuzat, jucîndu-se poate cu noi ca pisica înainte să halească șoarecele, ne-a ascultat. Greșeala lui! „Poezii?“ „Stai să vezi, nu poezii de-alea ca la școală.“ Am ajuns cumva să îi recităm poezii, la cererea lui. Din cine? Firește: din Emil Brumaru și din Ion Mureșan. „De dimineață pînă seara/ Visez la șoldul tău, Tamara!“; „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici…“; „E ora cînd ciorapu-i mai întins,/ Mai leneș, mai ucis de jartieră…“; „Pentru cracii tăi de mirt/ de trei zile beau în birt/ numai spirt“. După fiecare text, figura lui se schimba, se destindea. Nu mai era feroce, devenea uimit. „Extraordinar!“, a răbufnit. „Nu știam că poezia poate fi așa! Îmi place, mă interesează.“ „Chiar se poate scrie așa ceva? E despre femei, despre băutură… Extraordinar!!!“ După cîteva ore, am încheiat noaptea ca amici. Ne‑a rugat insistent să trecem mereu pe acolo și să invocăm numele lui dacă nu găsim masă liberă. Ne-am mai revăzut, mereu la insistențele lui. Îmi amintesc și cum îl chema, dar nu spun. Mă opresc aici cu întîmplarea. A povestit-o și Radu Vancu într-un interviu pe care nu îl am acum la îndemînă.

A fost o mare lecție. Cam asta poate face poezia adevărată: transformă un raket fioros într-un om sensibil și prietenos!

Îngropat printre cărți

L-am admirat pe poetul Emil Brumaru, l-am iubit pe omul Emil Brumaru, care a fost unul dintre cei mai buni și pătimași cititori pe care i-am cunoscut. Am discutat, de-a lungul timpului, zeci sau poate sute de ceasuri despre tot ce ne pasiona. Eu conduceam, el povestea. Am făcut așa mii de kilometri. Știa orice detaliu din cărțile rusnacilor, pe care îi iubea pînă la capăt. La ultima călătorie, la tîrgul de carte de la București, am discutat mai bine de două ceasuri despre Emma Bovary (recitise de curînd cartea) și despre Anna Karenina, de­spre Nastasia Fillipovna (preferata lui) și de­spre Grușenka (preferata mea). Erau, pentru el, prezențe vii, concrete. La tîrg am umplut portbagajul cu cărți și a trebuit, la un moment dat, să-l scot de acolo, spunîndu-i că, dacă nu fugim la timp, rămînem fără bani (îmi amintesc că avea mereu fișicuri, uneori groase, de bancnote prin toate buzunarele și arăta o indiferență serafică față de bani, pe care îi convertea mereu în cărți: aha, banii din premiul cutare, deci edițiile Ghica, Bălcescu și Kogălniceanu din Opere fundamentale… ). Mi-a dat dreptate și am ieșit ca niște bețivi din cîrciumă, știind că altfel nu e cale să ne abținem. La el în casă era un adevărat labirint. Abia găseam cîte un spațiu mic, prin care mă puteam strecura: pășeam pe cărți, printre cărți. Mi-a arătat, amuzat, culcușul poetului, așa i-a spus, „uite, acolo doarme poetul“. Trebuia să urci cîteva trepte din cărți ca să ajungi la un soi de cui­bar scobit în ele, unde se afla și o plapumă. L‑am înțeles, era un maniac. Toți visăm să ne îngropăm în propria pasiune, dar el o făcuse realmente. Trăia fizic îngropat între cărți. Era o voluptate de nedescris în pasiunea lui. L‑am văzut la București cumpărîndu-și în fugă Frații Karamazov, parcă, de la ART (două volume galbene, cartonate), înainte să îl duc la hotel, spunînd că nu poate să doarmă dacă nu are un Dostoievski la cap.

Nu am întîlnit în viața mea un om mai pasionat nu doar de literatură, ci și de cărți. Orice obsesie adevărată se mută la nivel fizic, îți schimbă obiceiurile, gesturile, chiar înfățișarea. Emil Brumaru își construise un fel de vizuină alcătuită din hîrtie. În Iași, puteai fi sigur că, dacă intri de cinci ori într-o librărie, de trei ori te întîlnești cu el. Cum­păra tot ce apărea, avea serii complete, știa că o bibliotecă nu e o arhivă de obiecte, ci un organism viu. De cîte ori plecam la București, îi căram cărți. Îi plăceau cărțoaiele, i-am făcut de cîteva ori cadou niște tomuri grele. Nu am văzut niciodată un om care să se bucure mai mult cînd primește o carte; numai copiii se bucură așa cînd capătă o jucărie mult visată. Emil Brumaru avea o candoare uriașă, care irigă întreaga lui poezie. În plus, avea o curiozitate enormă: citea și ultimul poet abia apărut, i se părea că ține de obligația lui de scriitor să fie la curent, să nu piardă nimic. În plus, se bucura realmente de reușita unui confrate, cu o sinceritate și un altruism firești, pe care rar îl găsești printre scriitori.

Era un povestitor inepuizabil, cu un umor teribil. Emil Brumaru a fost unul dintre puținii oameni alături de care puteam rîde pînă la capăt.  Era, chiar dacă părea mofluz, ca un copil care joacă rolul ăsta ca să capete mai multă atenție, un om senin, care știa să se bucure de orice. Poezia lui secretă cantități uriașe de bucurie, e acolo o frenezie a simțurilor care dereglează percepția și o transformă în sursă poetică. Emil Brumaru e un mare poet al viziunilor solare, paradiziace; un poet al bucuriei de a trăi. L‑am auzit nu o dată întrebîndu-se de ce nu scriu mulți din bucurie, ci se lasă inspirați doar de tristețe. Doar e atît de frumos să trăiești, sînt atîtea lucruri minunate pe lumea asta…

„Păi asta-i, că nu aș vrea să mor!“

Într-una din ultimele noastre călătorii, după ce mi-a povestit tot felul de amintiri din copilărie (avioane care scuipau bombe, niște soldați sovietici împuș­cînd sub un pod doi soldați nemți), mi-a spus destul de direct, fără legătură cu discuția: „Băi, știi de ce mi-e mie frică? Să nu mor inconștient, să nu mor în somn, fără să îmi dau seama“. Eu am parat cam brutal mărturia, poate tocmai ca să nu arăt că mă simt împovărat de cadoul pe care mi-l face, poate ca să îl fac să nu se simtă stingherit pentru că s-a deschis: „Dar cum ați vrea să muriți?“. Mi-a răspuns în aceeași secundă: „Păi asta-i, că nu aș vrea să mor! Tu îți dai seama? Să nu mai poți citi, să nu mai poți scrie… Să nu te mai poți uita după femei… Cum vine asta? Să nu mai ai miros, să nu mai ai gust, să nu mai simți, să nu mai vezi… Să nu mai bei cafea din cana aia borțoasă și ciobită… Nu îmi pot imagina așa ceva!!!“.  Nu poza, o spunea cu o ingenuitate de copil care nu știe despre ce e vorba. Cum adică să mori? De fapt, se temea de moarte ca orice om profund. O vreme, îmi spunea, nici nu a îndrăznit să scrie cuvîntul ăsta, „moarte“.

S-a stins unul dintre marii poeți ai literaturii române. Nu de azi, ci dintotdeauna. Dar ne va lipsi teribil omul Emil Brumaru: îmbufnarea lui, patima lui pentru literatură, poveștile lui, umorul său cînd candid, cînd hirsut, inteligența lui, sufletul lui mare. Ne va lipsi și modul în care știa să se bucure. Ne vom pierde în continuare în marea lui poezie și vom avea grijă să îi publicăm sutele de poeme rămase în afara volumelor. Îi era cumva lene să le aranjeze, să le dea o ordine. Nu, nu pentru poetul Emil Brumaru îmi fac griji, ci pentru noi, care va trebui să ne obișnuim fără omul Emil Brumaru. Un personaj fabulos, un om care a trăit fără rest în și pentru literatură, transformînd în poezie tot ce îi cădea sub sim­țuri.

Prietenia lui e unul din marile daruri din viața mea. Mulțumesc și pentru asta, Emil Brumaru! (Bogdan Crețu – articol publicat în Revista „Observator Cultural”, nr. 953)

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”