MACOVEI George

(1928 - 1996)
Actor. Regizor.

S-a născut la Iași, actorul George MACOVEI, nume marcant al Teatrului Național V. Alecsandri din Iași. A iubit cu patimă și a slujit cu dăruire scena ieșeană. A urmat pilda marilor săi înaintași, a actorilor din generația de aur a Iașului, făcând legătura între trecutul și prezentul teatrului ieșean. În perioada 1946 – 1989, a dat viată scenică mai multor sute de personaje din dramaturgia națională și universală, roluri din toate genurile: teatru de proză, revistă, operetă etc. În ultima parte a vieții a lucrat ca actor, regizor și director artistic la Teatrul Luceafărul din Iași.

 

Text preluat din cartea O Istorie a Culturii Ieșene În Date 1400 – 2000, E. Leonte, I. Maftei, p457

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

Poarta Cimitirului


Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

CIMITIRUL AVIATORILOR


Cimitirul Aviatorilor – prezentat de dr. Dorin Dobrincu, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.Xenopol”

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

OBELISCUL FRANCEZ


Obeliscul Francez – prezentat de dr. Dorin Dobrincu, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”

 

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

BOGDAN Petru

(1873 – 1944)
Chimist. Profesor universitar. Academician.

Povestea unui volum memorial

Petru Bogdan a fost unul dintre iluştrii profesori ai Universităţii din Iaşi, rector al aşezământului, între decembrie 1926-1932, şi fondator al disciplinei chimie fizică. Între 1906 şi 1940 a onorat catedra universitară, creând discipoli de prestigiu, publicând manuale, cursuri şi tratate, făcându-şi un crez din datoria de a sluji cetatea, termen inspirat ales de editori, profesorul Gelu Bourceanu și fiica Elenei Bogdan, Tereza Culianu-Petrescu. Membru marcant al Academiei Române, prestigiul său va ajunge curând la o relevanţă internaţională, cercetările şi experimentele ieşene ale profesorului Bogdan fiind publicate în reviste internaţionale de chimie. Ieşind la pensie în 1940, aura sa de bun organizator nu a rămas fără ecou. S-a ocupat mai mereu de destinele contabile ale unor prestigioase reviste ieșene, a fost adminstratorul căminului stundeţesc şi unul dintre universitarii apreciaţi de studenţi pentru spiritul său împăciutor și „un permanent ocrotitor al celor timizi și a celor descurajați”. Este solicitat să preia destinele Fundaţiilor Regale din Iaşi, instituţie pe care, la scurt timp, se vede nevoit să o evacueze în bune condiţii. Episodul refugiului i-a fost fatal, la Mediaş, în noaptea de 28 martie, epuizat de munca depusă, se stinge. Soţia sa, la scurtă vreme, a obţinut permisiunea să îşi reînhumeze soţul la Iaşi.

În 2018, Editura Polirom a lansat volumul memorial “Savantul, profesorul, cetatea”, ediţie îngrijită şi note de Tereza Culianu-Petrescu şi Gelu Bourceanu, care marchează deopotrivă o dublă omagiere, a profesorului Petru Bogdan şi a fiicei acestuia, Elena Bogdan, autoarea volumului memorial.

Povestea acestei cărţi începe în anii 1971-1972, când fiica lui Petru Bogdan, profesoara Elena Bogdan (1907-2000) a început să scrie la manuscrisul unei evocări a tatălui. Plecarea fiului ei în Italia, istoricul Ioan-Petru Culianu, care ulterior este condamnat de autorităţile comuniste în contumacie, a pus familia în faţa anchetelor şi instigărilor Securităţii. Astfel încât, casa familiei este supusă percheziţiilor şi rechiziţiilor unor documente rămase de la fiul plecat. În acest context, Elena Bogdan, care s-a temut pentru arhiva familiei, se gândeşte să salveze o parte dintre documentele şi cărţile rămase de la tatăl ei, depunând la Biblioteca Academiei din Iaşi un mic fond. Aflând că acest fond de arhivă „a ars”, indignată, încearcă să identifice o altă soartă restului arhivei rămase, distribuind-o la mai multe instituţii din Iaşi. Şansa a făcut ca o donaţie consistentă să fie alocată Arhivelor Statului, în 1974, Elena Bogdan alegând să lase instituţiei inclusiv manucrisul volumului de faţă. O încercare de a-l publica a fost făcută în 1972, însă editura Junimea din Iaşi a considerat că evocarea unui personaj important al Universităţii din Iaşi, dar care a funcţionat într-o perioadă a regalităţii, era inoportună. În vederea publicării, înţelegând rigorile ideologice, Elena Bogdan a inserat în manuscris câteva paseje în acord cu ideologia vremii, pasaje pe care în volumul de faţă editorii le-au eliminat pentru a o „elibera pe autoare de umilinţa autocenzurii la se supuse din pietatea filială”.

Volumul prezintă amintiri extrem de prețioase despre viața în Iașul primei jumătăți a secolului al XX-lea, familia Bogdan locuind în casele din curtea Bisericii Barnoschi, iar după 1926 în str Atanasie nr. 13, astăzi în spatele Universității de Medicină, în familie fiind crescuți șase copii și o fată din prima căsătorie a profesorului. Elena Bogdan a fost singura care i-a urmat cariera tatălui, fiind la rându-i profesor de chimie la Universitatea ieșeană. Amintirile-evocare ale sale prezintă cu precădere frânturi din viața de familie, sfera de relaționare a tatălui, aspecte din viața universitară în care acesta a fost implicat, multe detalii tehnice, legate de producția științifică a profesorului. Paginile emoționante din volum sunt cele legate de universul casnic, mai ales perioada copilăriei, unde sunt descrise secvențe extrem de reușite. Pentru istoriografia Universității din Iași volumul se constituie într-o premieră. Este descris, pentru prima oară după știința mea, un profesor în intimitățile de zi cu zi, atât cele familiale cât și cele profesionale. Sunt detalii concludente asupra statului unui univeristar, dar și amintiri extrem de prețioase despre o geografie simbolică a Iașului până la cel de al doilea război mondial. În încheiere, o felicitam pe domana Tereza Culianu-Petrescu, care a reușit să își vadă realizată această datorie de suflet, editatea amintirilor mamei sale, volum care a aruncă atâtea lumini asupra Iașului universitar și asupra vieții de familie a unui intelectual interbelic. (Cătălin Botoșineanu)

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

ADAMACHI Vasile

(1817-1892)
Om politic. Filantrop.

Marele filantrop al vechii capitale a Moldovei

“Om politic și mare filantrop român, Vasile Adamachi a rămas în memoria publică pentru că a lăsat prin testament Academiei Române o avere fabuloasă care să servească dezvoltării unei elite intelectuale prin acordarea unor burse de studii și premii științifice. Preocupat de arheologie, istorie, biologie și dezvoltarea agriculturii, Vasile Adamachi a donat Universității ieșene moșia din Copou, administrată astăzi de Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad”, vasta sa bibliotecă precum și alte bunuri. La moartea filantropului, matematicianul Nicolae Culianu, rector al universității ieșene afirma: „Fie ca exemplul nobilului donator să aibă tot răsunetul în societatea română spre deşteptarea simţămintelor generoase ale luminaţilor patrioţi ai ţării”.

Fiu al negustorului Ioan Adamachi, Vasile Adamachi a studiat acasă cu meditatori străini, învăţând limbile franceză şi germană. Mai târziu devine licențiat al Facultății de Drept a universității ieșene. În 1836, pe când avea când avea doar 19 ani intră slujbaș în cancelaria Divanului Domnesc și, trecând prin toate rangurile (amploiat), clucer, comis, spătar şi având pregătire juridică,ajunge după câțiva ani prezident al Eforiei capitalei Iaşi, funcţie echivalentă cu cea de primar.

Călătoria în Europa începând cu anul 1862, îi deschide noi perspective. Studiază la Paris Științele și se întoarce acasă cu dorinţa înfiinţării la Iaşi a unei Şcoli Politehnice după modelul celei de la Zurich, Elveția. Mare latifundiar, posesor al mai multor moșii în Moldova, aplică noi tehnici agricole și se preocupă, de susținerea eduicației publice. Donează Primărie casa părintească pentru a servi ca sediu Școlii din Beilic, aflată la începutul străzii Elena Doamna. Vasile Adamchi se implică activ în viața politică. Membru al Partidului Liberal, a fost ales senator de două ori. A participat la acţiuni culturale, la examenele şcolare ca delegat al Universităţii, ducând o viaţă austeră între cărţile bogatei sale biblioteci.

Trecând în neființă, la 8 martie 1892, îşi lăsa prin testament averea Academiei Române, în valore de 2.180.000 lei, sumă considerabilă, compusă din efecte, bonuri şi acţiuni bancare, casa cu etaj din Copou și două moşii (Roşiori-Suceava şi Călimaneşti-Tutova). Via de la Copou, biblioteca cu vreo 714 cărţi şi ”tot ce aparţine ştiinţei” a închinat-o Universităţii ieşene. Vasile Adamachi dorea ca din veniturile anuale, produse de donaţie, Academia să acorde premii pentru scrieri de valoare şi burse tinerilor care se dedicau ştiinţelor exacte „pentru a servi la înfiinţarea şi perfecţionarea fabricilor şi a industriei naţionale”, executor testamentar fiind avocatul Alexandru Teodoreanu (bunicul lui Ionel) al cărui fiu mai mic, Alexadru, îi era fin.

Astfel, Fundaţia „Vasile Adamachi”, înfiinţată de Academie a acordat, până în 1914, 58 de burse la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, 37 la Facultatea de Medicină, 81 la Şcoala de Poduri şi Şosele (Politehnica) din Bucureşti şi 55 burse în străinătate, beneficiarii devenind profesori eminenţi. Totodată a atribuit 75 de premii pentru lucrări literare şi ştiinţifice, a asigurat tipărirea unor lucrări importante, susţinând şi Revista „Vasile Adamachi”, apărută între anii 1910 şi 1949. Ajuta, de asemenea, şcoala primară deschisă în casa donatorului, cât şi şcoala agricolă de la Moara Grecilor, Vaslui, acordând burse fiilor de ţărani.

Recunoscătoare, Academia a realizat la Eternitate monumentul înalt de 7 metri cu cripta osemintelor ca o capelă, proiectată de arhitectul Rupolo din Veneţia, construcţia executând-o arhitecţii G. Scolari şi G. Buzzini.

 

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

DIAMANDI G. Iancu

  (1836 – 1898)
Om politic. Primar al Iașiului.

Ctitorul Teatrului Național

Într-o plimbare pe aleile cimitirului Eternitatea, un monument funerar simplu atrage atenția prin mesajul inscripționat: “Recunoștiință veșnică primarului Iancu G. Diamandi, ctitorul Teatrului Național”. Provenind dintr-o familie aristocrată cu origini grecești, mare latifundiar în județul Vaslui, Ioan (Iancu) Diamandi a fost primarul Iașului între anii 1894-1895, începutul mandatului său fiind marcat de începerea lucrărilor de construcție ale Teatrului Național. Proiectul fusese inițiat în 1890 de Vasile Pogor, lucrările au fost supravegheate de Diamandi iar spectaculosul “templu al artelor”, cum îl numeau gazetele vremii a fost inaugurat în 1896 de un alt primar, Nicolae Gane. Se poate spune, așadar, că Teatrul Național are trei ctitori – Pogor, Gane și Diamandi. Cei trei erau membri ai Junimii și buni prieteni.

Numele lui Iancu Diamandi este legat indisolubil de istoria construirii Teatrului Național, un edificiu cultural important care rivaliza ca măiestrie arhitecturală cu marile teatre europene. Reamintim că în 1890, primarul Vasile Pogor și consiliul său inițiase acest proiect îndrăzneț, cu propunerea de a demola clădirea în care funcționa Primăria la acea dată pentru pentru construirea noului Teatru. După dezbateri publice îndelungate legate de amplasarea noului edificiu cultural, clădirea municipalității este rasă în 1893 și terenul este pregătit. În 1892, primarul Pogor angajează doi arhitecți vienezi celebri – Fellner şi Helmer, care proiectaseră mai multe teatre din Europa, la Viena, Praga, Sofia, Odessa, Pesta, Zurich, Karlsbad etc. Noul local urma să fie construit după „cele mai noi cerinţe ale arhitecturii și să fie „unul din cele mai importante monumente cu care s-ar putea făli orice oraş chiar şi din străinătate”. Totodată, primarul Vasile Pogor asigura și finanțarea construcției, estimată inițial la 1,3 milioane de lei. Teatrul urma să fie încălzit și luminat feeric de Uzina electrică.

Construcţia clădirii teatrului începea cu dificultăţi în 1894 pentru că în urma săpăturilor pentru realizarea fundației la uzină, s-au descoperit zeci de cranii și oseminte, care proveneau din cimitirul bisericii Dancu, aflată în imediata apropiere. Și pentru că lucrările nu fuseseră sistate, populația târgului și gazetele protestau vehement împotriva profanatorilor de morminte, adică Diamandi și Consiliul Comunal. În stil pur politicianist, primarul a dat vina pe Vasile Pogor pentru amplasarea teatrului și în final conflictul s-a stins. Nu pentru multă vreme însă, pentru că avea să înceapă altul, cu Mitropolia. Zidurile bisericii Dancu „vechea ctitorie din timpul lui Petru Rareş – zidită la 1541 de spătarul Iurie Dancu “- erau afectate de lucrările de construcție a teatrului și Uzinei Electrice. Drept consecinţă, peste un an de la declanșarea scandalului, în ianuarie 1897, Primăria cerea Ministerului Cultelor aprobarea demolării. Se opuneau însă enoriaşii, cât şi Mitropolia, punând situaţia gravă a bisericii – care rezistase aproximativ 350 de ani – pe seama edililor şi cerând îndepărtarea relelor ce-i pricinuiau ruinarea. Noul primar, de data aceasta Nicolae Gane aruncă vina tot pe Vasile Pogor, invocând același motiv ca și Diamandi – amplasarea nepotrivită a clădirii. În ciuda agitației, lucrându-se metodic, construcţia Teatrului avansa, așa încât prin august 1895, se ghipsa plafonul, se termina montarea scenei cu 7 planuri şi se aşteptau instalaţiile de ventilaţie din Paris. Tot la finele lunii august, soseau la Primărie schiţele pentru cortină şi plafonul sălii de spectacole, realizate de M. Lenz şi A. Goltz, care aveau să le realizeze în iarna anului următor.

În toamna anului 1896, lucrările sunt finalizate, teatrul este reutilat cu mobilier nou iar uzina fusese echipată cu instalații de producere a noii invenții, curentul electric. Trebuie de precizat că de la uzina electrică s-au alimentat primele instalaţii de iluminat public din Iaşi (iluminatul Pieţii Teatrului cu 12 lămpi electrice cu arc voltaic) care constituie începutul electrificării oraşului Iaşi. La sfărșitul anului1896, la 2 decembrie, în cadrul unei impresionante ceremonii culturale, are loc solemnitatea predării cheilor primarului Nicolae Gane. Programul serbărilor de inaugurare derulat în zilele de 1 şi 2 decembrie a cuprins „Uvertura Naţională” de Flechtenmacher, vodevilurile „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi şi „Cinel-cinel” de Vasile Alecsandri şi comedia în versuri „Poetul romantic” de Matei Millo. Venitul primei seri a fost distribuit săracilor din Iaşi, iar venitul seratei a doua a revenit artiştilor Societăţii dramatice din Iaşi.

 

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

RUSS Senior Ludovic

(1816 - 1888)
Chirurg. Profesor universitar.

Medicul austriac care a luptat în Războiul de Independență a României

Supranumit “Papa Russ” datorita empatiei cu pacienții, Ludovic Russ a fost fondatorul școlii ieșene de chirurgie. A condus timp de 40 de ani serviciul de Chirurgie al Epitropiei “Sf. Spiridon”, fiind totodată și primul profesor care a predat Chirurgia (din 1880) la tânăra Facultate de Medicină, înființată în 1879. Medicul austriac stabilit la Iași la recomandarea domnitorului Mihail Sturdza a fost și protomedic al Moldovei, având ca sarcină reorganizarea sistemului  de asistență medicală. Ludovic Russ a contribuit la înființarea a două noi instituții medicale – Spitalul „Sf. Treime” (împreună cu Dumitrache Cantcuzino) și  Spitalul de copii „Caritatea”, împreună cu Elena Doamna, soția lui Alexandru Ioan Cuza. Remarcabil este faptul că Ludovic Russ a participat ca voluntar la Războiul de Independență a României (1877 – 1878), desi avea 61 de ani. Ca medic militar cu gradul de colonel a dirijat ambulanțele Crucii Roșii ale Moldovei și a operat în spitalele de campanie stabilite la Turnu Măgurele.

Născut în Austria, în 1816, cu diplomă de magistru în chirurgie în 1841 şi doctorat în medicină, în 1857, cu teza „De parotidis extirpatione”, la Universitatea din Halle, Ludovic Russ-senior se stabileşte la Iaşi în 1843, fiind angajat după un an ca subchirurg la Spitalul Sf. Spiridon şi apoi ca şef al serviciului chirurgical înfiinţat, în 1848, din iniţiativa sa.

Activitatea sa de excepţie se remarcă şi printr-o nouă şi îndrăzneaţă orientare în domeniu. Aşa se face că în cadrul Spitalului Epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi, pe lângă serviciile existente (de primire, medical şi farmaceutic) se înfiinţează, în 1848, de către dr. L. Russ-senior, un serviciu special de chirurgie, organizat şi perfecţionat de către acesta. Eficienţa unei astfel de iniţiative este demonstrată, cel puţin statistic, prin rapoartele medicale întocmite, care atestă că între 1848-1852 au fost efectuate 2073 intervenţii chirurgicale, dintre care 247 operaţii mari.

Activitatea chirurgicală a doctorului Ludovic Russ, bazată pe receptivitatea sa la nou (introducerea unor tehnici noi, a principiilor asepsiei listeriene şi a anesteziei cu eter, crearea unei şcoli) i-a determinat pe unii autori să-l considere fondatorul chirurgiei ştiinţifice româneşti.

El execută intervenţii chirurgicale de mare amploare, abordează chirurgia vasculară (anevrism al arterei poplitee, crosectomie pentru varicele membrelor inferioare), practică cistotomii pentru litiază vezicală. Ca o premieră chiar şi pentru cele mai înaintate şcoli de chirurgie ale timpului se înscrie ablaţia unei tumori ovariene pe care o execută cu succes, în 1875, la o pacientă de 16 ani.

De numele său se leagă, de asemenea, şcoala de chirurgie ieşeană, creată de acesta, în 1863, pe lângă serviciul de chirurgie al Spitalului Sf. Spiridon unde era medic primar, precum şi înfiinţarea în cadrul Facultăţii de Medicină din Iaşi, începând din 1880, a Catedrei de Chirurgie. El i-a format pe profesorul Botez, profesorul Sculy, pe doctorul Al. Gavrilescu, doctorul Filipescu, doctorul Bogdan, doctorul Stihi.

Pe lângă talentul şi îndemânarea care au făcut din el un mare chirurg, Russ a fost şi un desăvârşit clinician. Au rămas celebre „disputele” diagnostice dintre el şi profesorul Marcovici, un mare internist al epocii. În Războiul din 1877, generalul Carol Davila face un furuncul antracoid al cefei. Este examinat de Russ, care hotărăşte să-l opereze, dar constatând fenomene de insuficienţă aortică, evită narcoza cu cloroform. Pacientul este examinat şi de profesorul Marcovici, care declară că acesta nu are leziuni cardiace. Din 1882 însă, Davila prezintă spute sangvinolente, iar în 1884 decedează cu insuficienţă cardiacă. Mihail Kogălniceanu era un vechi urolitiazic şi Russ îi efectuase, cu succes, o litotripsie. Când s-a pus problema unei noi intervenţii, după examenul cardiologic Russ a hotărât că nu poate să-i administreze cloroform. Urmarea a fost că Mihail Kogălniceanu a plecat la Paris şi a decedat pe masa de operaţie după  narcoza cu cloroform. Russ a tratat şi alte celebrităţi. Astfel, după rezolvarea unei retenţii grave de placentă, la a doua soţie a Domnitorului Mihail Sturdza, Russ este avansat maior şi devine medic al Curţii Domneşti. A asistat, de asemenea, la naşterea regelui Milan al Serbiei.

Una din activităţile de pionierat ale marelui chirurg, care viza ridicarea prestigiului centrului medical ieşean şi crearea climatului pentru învăţământul medical superior a fost şi cursul de „Anatomie topografică, chirurgie operatorie, pansamente şi instrumente”, început la 1 august 1863, care cuprindea 14 lecţii.

Devenind profesor al Facultăţii de Medicină, contribuie la dezvoltarea şcolii de chirurgie aflate atunci la începuturile ei, fiind considerat „cel mai mare chirurg al ţării” (Prof. P. Anghel). Ca o recunoaştere a meritelor sale, la primul Congres al medicilor români ţinut la Bucureşti, în 1884, este ales Preşedinte de onoare, alături de N. Creţulescu.

Realizările sale sunt recunoscute şi pe plan european, colecţia sa de calculi de la bolnavii operaţi în Spitalul Sf. Spiridon fiind premiată la Expoziţia Medicală Internaţională de la Viena. Este citat de Apport în cartea sa despre Principatele Danubiene. Profesorul Albert de la Viena îl cita, de asemenea, în cursurile sale. A fost ales membru de onoare al câtorva societăţi savante din Viena şi Frankfurt.

Pasionat practician, L. Russ a fost totodată un bun cercetător şi organizator. Ca organizator a contribuit efectiv, împreună cu Elena Doamna, la înfiinţarea Spitalului Caritatea, în 1880.

  1. Romanescu redă, în monografia „Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi”, două evocări despre Ludovic Russ senior, a lui P. Anghel şi a doctorului Gavrilescu. Prima menţionează „… Russ era mic de statură, bine legat însă, voinic, barba şi mustaţa rasă, avea ochii negri, vioi şi o figură de efigie romană. Din cauza blândeţii şi bunătăţii lui sufleteşti era iubit şi căutat de bolnavi. Încă din 1848, ca medic chirurg la Sf. Spiridon, el devenise operatorul ambulant al spitalelor, făcând micile operaţii atât prin secţiile medicale, cât şi la consultaţiuni. Numai de când i s-a încredinţat o secţie de chirurgie începe adevărata lui activitate. Deşi chirurgia pe timpul lui trăia timpuri de restrişte din cauza necunoaşterii agenţilor provocatori ai infecţiei, el reuşise multe operaţii de succes….”

Doctorul Gavrilescu, internul lui Russ, descrie în buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti, nr. 7 din 1888, operaţiile efectuate de maestrul său: „operaţii de hernie (99), amputaţii (249), dezarticulaţii (381), extirpări de tumori (194), cataracte (193), refacerea buzelor (33) etc. Sunt cifre care pentru vremea când îşi desfăşura talentul Russ trebuie considerate destul de mari. Succesul îl făcuse renumit nu numai în ţară, dar şi peste hotare. Veneau la el bolnavi nu numai din Moldova, dar şi din Basarabia, de peste Nistru, din Bucovina, Ardeal, Muntenia şi chiar de peste Dunăre”.

În ceea ce îl priveşte pe Russ-omul, sunt numeroase fapte care evidenţiază integritatea caracterului său, educaţia, disciplina, spiritul umanitarist. Astfel, la vârsta de 61 de ani a plecat voluntar, împreună cu fiul său, în Războiul de Independenţă din 1877, unde a fost decorat cu Steaua României şi Coroana României în gradele cele mai înalte şi cu numeroase Ordine austriece, poloneze şi ruseşti.

Personalitatea lui L. Russ senior a contribuit la prestigiul de care s-a bucurat şcoala de medicină ieşeană. (E. Târcoveanu – articol preluat din volumul “Ctitorii prestigiului – 125 de ani de învățămând medical superior la Iași”)

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația AltIași, co-finanațat de Administrația Fondului Cultural Național(A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.”

 

 

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

URECHEA Gheorghe

1838-1900

George (Gheorghe) Alexandrescu s-a născut în Iași la 16 octombrie 1838 în Iași. Părinții săi, Constantin și Elena Alexandrescu, i-au întreținut dragostea de carte, dându-l la Academia Mihăileană, cea mai înaltă școală din Moldova, unde preda istorie și literatură unchiul său, Vasile Alexandrescu-Urechia, personaj important în lumea instrucției ieșene. A absolvit în 1860 (când și-a adăugat și numele Urechia, aluzie la familia celebrului cronica moldav din vechime) și, obținând, după moda timpului, o bursă în străinătate pentru continuarea studiilor, a plecat spre Torino alături de alți patru tineri, în cadrul unui experiment formativ inițiat de unchiul său, un adept neobosit al curentului neolatin. În capitala sardă a urmat legile la Universita degli studi di Torino, unde s-a remarcat, alături de Romulus Scriban, drept cel mai activ și implicat student român. Despre el avea să noteze Vegezzi-Ruscalla, profesor la Universitate, romanist și influent politician italian, mentorul oficial al grupului de studenți români, impresionat de seriozitatea tânărului ieșean: „étudie avec une attention exemplaire et il réussira à faire de lʼhonneur à sa patrie”. De altfel, de la Vegezzi-Ruscalla avea să învețe George Alexandrescu-Urechia și profesia de „cetățean” implicat civic, atât în cadrul Societății neolatine, cât și în raporturile profesionale; cei doi au și tradus împreună lucrarea lui Al. Papiu Ilarian, Independența constituțională a Transilvaniei, într-o acțiune de propagandă pro-românească.
Tânărul a obținut diploma de doctor în drept la 1864 și, întors în țară, a fost chemat în 1866 la Universitate la catedra de drept constituțional, ca suplinitor la început, apoi ca profesor provizoriu și definitiv. A fost și decan la Facultatea de Drept de la 1874 și până la moartea sa (1900), ba chiar și și prorector, dar a fost repede dat uitării de contemporani. Chiar istoriile studiilor juridice îl ignoră cu totul, începând cu Anuarul jubiliar al Universității din Iași (1911), redactat în parte de colegii săi de la Drept, unde se face descrierea facultății. Mai mult, Gh. Ureche, cum semna în ultima parte a vieții, nume care apare și pe piatra tombală, aproape distrusă, este confundat astăzi cu mai celebrul său unchi, V.A. Urechia, istoric și literat, fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, înmormântat nu la Eternitatea, ci la cimitirul Bellu din București. Mormântul, într-o stare avansată de degradare, se află în parcela 6/1, pe aleea principală și în imediata apropiere a capelei și în vecinătatea mormântului fostului său coleg de la Torino, Romulus Scriban. (Leonidas Rados)

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”

Marțian Cotrău


[et_pb_section fb_built=”1″ _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_row _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_text _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”]

Marțian Cotrău, creatorul şcolii de toxicologie ieşene
Marțian Cotrău (31.august 1923 satul Fiziș, jud.Bihor – 1998 Iași)- farmacist, profesor universitar
Profesorul doctor docent Marţian Cotrău s-a născut la 31 august 1923, în satul Fiziş, judeţul Bihor. În anul 1942 a absolvit Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. După cum însuşi profesorul va mărturisi, educaţia primită în timpul studiilor liceale îi va sădi în suflet afinitatea pentru limba lui Voltaire şi înclinaţia pentru drumeţie, trăsături care-i vor fi caracteristice.
După terminarea liceului, Marţian Cotrău a optat pentru o profesie “profund umanitară”, înscriindu-se la Facultatea de Farmacie din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1947. În perioada studiilor, entuziasmul tinereţii şi pasiunea lui pentru tot ce însemna cunoaştere au întâmpinat dăruirea şi competenţa unor profesori remarcabili. Rezultatul a fost o pregătire profesională temeinică – până la transformarea profesiei într-un crez – şi o adâncă preţuire pentru cei care l-au format. Considerându-i mentori ai devenirii sale profesionale, profesorul îi va aminti cu recunoştinţă oricând va avea prilejul.
Marţian Cotrău şi-a început activitatea, în anul 1948, ca farmacist la Spitalul “Panduri” din Bucureşti. După numai un an, destinul a făcut ca tânărul farmacist să se înscrie la un curs de specializare în toxicologie industrială, organizat la Cluj. Acesta este momentul în care Marţian Cotrău s-a decis pentru cariera de toxicolog, carieră ce se va confirma, de nenumărate ori, ca fiind una de excepţie.
După absolvirea cursului a fost repartizat la Iaşi, la Laboratorul Judeţean de Igienă, unde a lucrat până în 1950 când a devenit asistent, ulterior chimist şef (1952) şi cercetător principal (1954) la Laboratorul de Chimie Alimentară şi Toxicologie din cadrul Institutului de Igienă Iaşi.
În anul 1955, toxicologul Marţian Cotrău a început organizarea Laboratorului de Chimie Sanitară Alimentară şi Toxicologie, pentru ca în 1956 să fie desemnat responsabil cu problemele de chimie din Institutul de Igienă.
În cadrul unui colectiv larg, condus de profesorul D.A. Cornelson, s-au realizat cercetări privind: calitatea apei potabile din Iaşi şi unele centre urbane ale Moldovei, elaborându-se, pentru prima dată, o metodologie de control a calităţii apei; calitatea apei din fântâni; poluarea bazinelor naturale de apă; apele reziduale din zona Fabricii de Antibiotice Iaşi şi a Platformei Petrochimice Borzeşti; impurificarea aerului atmosferic şi elaborarea, în final, a unei hărţi de poluare a atmosferei din zona Centrului Feroviar Iaşi şi a Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi.
În paralel cu această intensă activitate, toxicologul Marţian Cotrău a organizat, în anul 1950, primul Laborator de Toxicologie Legală din Moldova, pe care l-a condus până în 1958.
În perioada 1950-1952 a înfiinţat Laboratorul de Toxicologie al Facultăţii de Farmacie Iaşi, unde a lucrat ca şef de lucrări până la desfiinţarea facultăţii.
Această rodnică activitate a fost întreruptă timp de trei ani de detenţia politică (1959-1961).
Marţian Cotrău şi-a reluat activitatea, în anul 1962, ca chimist la Sanepid Iaşi, unde în 1965 a fost promovat toxicolog principal. La Sanepid a contribuit la organizarea şi dotarea Laboratorului de Toxicologie şi Chimie (1962-1968).
În anul 1961 învăţământul farmaceutic a fost reînfiinţat la Iaşi, la insistenţele unor specialişti printre care s-a numărat şi toxicologul Marţian Cotrău.
Revenit în facultate, iniţial ca asistent universitar (1964) la Disciplina de Toxicologie, a fost ulterior promovat şef de lucrări (1968) şi conferenţiar (1969), pentru ca abia în 1990 să devină profesor – deşi pregătirea sa profesională justifica din plin promovarea sa mai timpurie la acest titlu.
În 1975 sediul Facultăţii de Farmacie a fost transferat în actualul spaţiu, prilej cu care conferenţiarul, de atunci, Marţian Cotrău s-a ocupat de organizarea şi dotarea noului laborator de toxicologie.
Profesorul Marţian Cotrău şi-a dedicat întreaga activitate didactică Disciplinei de Toxicologie, pe care a slujit-o cu dăruire şi profesionalism, punându-şi amprenta valorii sale de excepţie.
Dotat cu un talent didactic desăvârşit, profesorul Marţian Cotrău îşi transforma cursurile, în permanenţă actualizate, în adevărate prelegeri, antrenând studenţii într-un dialog activ cu Domnia-Sa. Ştiind că studenţii beneficiau de materiale didactice, obişnuia să ţină cursuri atractive, asociind datele toxicologice cu repere socio-istorice ale intoxicaţiilor. De asemenea, şedinţele de lucrări practice erau aparte; căuta să se folosească cât mai mult de timpul destinat unei anume teme, oferind studenţilor multe şi diverse informaţii colaterale.
Din anul 1980, în activitatea didactică a profesorului Marţian Cotrău au fost incluse şi cursurile de Istoria Farmaciei şi cele de Merceologie şi Estetică Farmaceutică pe care le-a predat, cu acelaşi profesionalism exemplar, până în anul 1993.
Rod al pasiunii sale pentru Istoria Farmaciei şi al unor intense strădanii a luat naştere o valoroasă colecţie de muzeu, însumând cărţi şi obiecte adunate de profesor cu răbdare şi perseverenţă, convins fiind că în viitor îşi vor găsi lăcaşul cuvenit.
Profesorul Marţian Cotrău a desfăşurat şi o intensă activitate de cercetare constituind, şi din acest punct de vedere, un model de conduită ştiinţifică, perseverenţă şi pasiune. A abordat diverse domenii, precum: toxicologie analitică, alimentară, legală; toxicologia xenobioticelor, a substanţelor potenţial cancerigene (micotoxine), a radicalilor liberi; poluarea mediului; istoria farmaciei. Rezultatele cercetărilor au fost prezentate la 193 manifestări ştiinţifice (dintre care 15 în străinătate) şi au fost publicate în peste 200 de lucrări.
În mod cu totul deosebit, profesorul Marţian Cotrău s-a preocupat de studiul alcoolismului, pasiune transmisă întregului colectiv al Disciplinei de Toxicologie. Iniţial, cercetările au vizat analiza calităţii unor sortimente de vinuri efectuate de toxicologul Marţian Cotrău împreună cu profesorul oenolog de mai târziu Valeriu D. Cotea, sub îndrumarea profesorului chimist Gheorghe Ghimicescu.
A continuat cu studii de toxicocinetică şi de interferare a metabolismului alcoolului, cercetări ce au constituit obiectul tezei de doctorat cu titlul „Contribuţii la studiul intoxicaţiei etilice”, pe care a finalizat-o în anul 1967, sub îndrumarea mentorului său, profesorul toxicolog Nicolae I. Ioanid din Bucureşti. Se consideră că două dintre rezultatele cercetării în acest domeniu – efectul benefic al fructozei în tratamentul intoxicaţiei acute şi utilizarea gama-glutamil-transpeptidazei drept indicator al intoxicaţiei cronice – au contribuit la ameliorarea terapeuticii etilismului în România.
Activitatea de cercetare a profesorului în domeniul alcoolismului a cuprins şi specialişti ai Spitalului de Psihiatrie Iaşi – amintim îndelungata colaborare cu profesorul Petre Brânzei; împreună cu aceştia a organizat Simpozionul „Alcoolismul, implicaţii bio-psiho-sociale”, ajuns în anul 1996 la a IX-a ediţie.
În anul 1974, profesorul Marţian Cotrău a primit titlul de „doctor docent”.
Activitatea ştiinţifică a profesorului s-a extins şi în afara colectivului facultăţii. A susţinut numeroase cursuri de pregătire postuniversitară în domeniul toxicologiei industriale şi a toxicologiei de urgenţă. A colaborat cu clinici şi catedre din IMF Iaşi, cu institute de învăţământ şi de cercetare din ţară, precum şi cu unităţi industriale. Una dintre cele mai fructuoase şi îndelungate colaborări – aproape 25 de ani – a fost cea cu SC „Fibrex” SA Săvineşti, fostul Combinat de Fibre Sintetice, şi a contribuit la prevenirea multor cazuri de intoxicaţii profesionale, după cum însuşi beneficiarii acesteia au menţionat nu de puţine ori.
Se poate afirma că nici un specialist din domeniul toxicologiei, care a bătut la uşa disciplinei, nu a plecat fără o informaţie utilă oferită cu amabilitate şi competenţă de profesorul Marţian Cotrău.
În toamna anului 1989 activitatea profesorului nostru părea că luase sfârşit, dar evenimentele din decembrie l-au readus în centrul activităţii ştiinţifice, fiind ales decanul facultăţii, funcţie pe care o va îndeplini, cu devotament, până în 1993.
Investit cu această responsabilitate şi ajutat de împrejurări favorabile, profesorul Marţian Cotrău a realizat o deschidere a facultăţii spre colaborări internaţionale, stabilind contacte importante cu facultăţi de farmacie din Europa. Astfel, în perioada 1992-1994 a funcţionat ca reprezentant al ţărilor Est-Europene în Asociaţia Facultăţilor de Farmacie şi Industriei Farmaceutice din Europa – Paris.
Deşi născut pe pământ ardelenesc, profesorul Marţian Cotrău a devenit moldovean cu toată fiinţa sa, fiind legat sufleteşte atât de Moldova de aici, dar şi de cea de dincolo. Posibilitatea stabilirii de legături cu colegii de breaslă de peste Prut, creată de evenimentele din decembrie 1989, i-au oferit prilej de mare satisfacţie.
Urmând exemplul profesorului Vasile Prokopişin, decanul Facultăţii de Farmacie din Chişinău, profesorul Marţian Cotrău a înfiinţat la Iaşi, cu mare efort, o farmacie universitară ca bază de învăţământ teoretic şi practic pentru studenţi. După dispariţia profesorului, Farmacia Universitară din UMF „Gr. T. Popa” Iaşi îi poartă numele, în semn de recunoştinţă pentru ctitorul ei.
În anul 1991 a primit dreptul de a conduce doctorate, prilej care i-a permis să-şi manifeste, cu şi mai mare intensitate, dorinţa sa de a pregăti şi de a îndruma devenirea profesională a tinerilor.
În septembrie 1993 Marţian Cotrău a devenit profesor consultant, dar a continuat să îndrume activitatea disciplinei, cu aceeaşi pasiune şi perseverenţă, până la sfârşitul vieţii.
Profesorul Marţian Cotrău a desfăşurat o bogată activitate editorială, fiind autorul a 17 cărţi de specialitate, materiale de referinţă în pregătirea studenţilor, farmaciştilor şi a specialiştilor în domeniul toxicologiei. Dintre acestea menţionăm: Toxicologie – principii generale (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Toxicologie minerală (Editura Min. Ind. Chimice, Bucureşti, 1981), Toxicologia gazelor şi vaporilor (Editura Min. Ind. Chimice, Bucureşti, 1982), Toxicologia substanţelor organice (Editura Min. Ind. Chimice, Bucureşti, 1985), Toxicologie analitică (Editura Medicală, Bucureşti, 1988), Implicaţii ale consumului de etanol în industria chimică (Editura Min. Ind. Chimice, Bucureşti, 1995).
De asemenea, profesorul Marţian Cotrău a elaborat, în colaborare cu titularii disciplinelor de profil din Bucureşti, Cluj şi Tg. Mureş, un curs interuniversitar de Toxicologie (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991). Cursul a fost redactat sub conducerea sa şi constituie, şi în prezent, un manual de bază în pregătirea profesională în acest domeniu.
Două lucrări, „Otrava şi viaţa” (Editura Chemarea, Iaşi, 1993) – un itinerar istoric complet al „Impactului dintre otravă şi viaţă” – şi „1001 gânduri pentru cumpătare” (Editura Junimea, Iaşi, 1981 – Ediţia I; Editura Apollonia, Iaşi, 1997 – Ediţia a II-a) – veritabilă „pledoarie pentru uz, dar nu abuz de alcool”, plasate la joncţiunea între istorie şi toxicologie – domenii de excelenţă ale lui Marţian Cotrău, au fost considerate de autor „cărţi ale inimii mele”.
Activitatea ştiinţifică a profesorului Marţian Cotrău a fost apreciată atât la nivel naţional, cât şi internaţional, fiind unanim recunoscut drept o autoritate în domeniul toxicologiei şi alcoolismului. În semn de apreciere a activităţii sale, profesorul Marţian Cotrău a fost ales, în calitate de membru sau preşedinte, în multe societăţi ştiinţifice. Amintim doar următoarele: Società Italiana di Tossicologia (1972), International Association of Forensic Toxicologists (1972), Société Internationale d’Histoire de la Pharmacie (1983), European Society of Toxicology (1984), Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România (1984), International Council on Alcohol and Drugs (1986), l’Office International de la Vigne et du Vin (1991), Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (1992), Societatea de Istoria Farmaciei din România (1992).
O recunoaştere deosebită a valorii ştiinţifice a profesorului Marţian Cotrău a constituit-o alegerea sa în: L’Académie Nationale de Pharmacie Paris (membru corespondent, 1986) şi Academia de Ştiinţe Medicale din România (membru titular, 1991; din 1993, preşedinte al Filialei Iaşi). De asemenea, profesorului Marţian Cotrău i s-au acordat două importante distincţii: titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţanu” din Chişinău (1994) şi titlul de Membru de Onoare al Corpului Didactic de la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Gr. T. Popa” Iaşi.
Marţian Cotrău a fost un urmaş fidel, peste ani, al lui Hipocrat. şi-a pus viaţa şi cariera în slujba sănătăţii oamenilor, încercând să o protejeze de acţiunea otrăvurilor şi pregătind generaţii de farmacişti pentru a-i continua lucrarea.
Şi-a însuşit cu atâta desăvârşire menirea, încât nu numai că nu ignora ocaziile în care putea să împărtăşească din prinosul cunoştinţelor sale, dar le căuta în permanenţă, transformându-le în motive de satisfacţie sufletească.
Dotat cu o inteligenţă iscoditoare, memorie excelentă, talent de a capta şi interpreta informaţia, darul vorbirii, Marţian Cotrău a acumulat peste ani o cultură temeinică şi variată şi o înţelepciune deosebită, ce puteau constitui izvor de învăţătură pentru cei care au avut norocul să-i fie aproape.
Din toată fiinţa lui, Marţian Cotrău emana omenie. Avea atâta bucurie de a trăi încât nu putea accepta solitudinea. Ştia să asculte oamenii, cu necazurile şi bucuriile lor, şi, de câte ori descoperea vreo suferinţă, îşi oferea discret sprijinul, măcar cu un sfat.
În timpuri grele, Marţian Cotrău a dovedit curaj civic, dârzenie, tenacitate, demnitate şi corectitudine până la inacceptarea compromisurilor.
Acesta a fost Marţian Cotrău, un Om de excepţie, un Magistru în profesie şi în viaţă.
Profesorul Marţian Cotrău s-a stins din viaţă în ziua de 7 aprilie 1998. În semn de aleasă şi modestă cinstire a memoriei sale, promoţia de absolvenţi 1998 a Facultăţii de Farmacie Iaşi îi poartă numele.
A plecat dintre noi la fel de înţelept cum a trăit şi, respingând parcă ideea despărţirii, ne-a lăsat nouă, farmaciştilor şi toxicologilor mileniului trei, îndemnuri care să ne călăuzească devenirea în vremurile ce vor veni. Să încercăm să-i urmăm sfaturile şi să fim convinşi că “numai printr-o muncă susţinută, onestă şi fără compromisuri, vom reuşi în profesie ca şi în viaţă”. (Maria Proca, Elena Butnaru, Luminiţa Agoroaei – articol preluat din volumul „Ctitorii prestigiului – 125 de ani de învățământ superior medical la Iasi”)
Localizare mormânt – parcela 1/IC
Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația AltIași, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][et_pb_row _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_column type=”4_4″ _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][et_pb_image src=”https://eternitycemetery144.ro/wp-content/uploads/2020/08/Martian-Contrau2.jpg” title_text=”Martian Contrau2″ _builder_version=”4.5.1″ _module_preset=”default”][/et_pb_image][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

Seria de articole “143 pentru eternitate” face parte din proiectul “Eternity 143”, realizat de Societatea de Studii Istorice din România, în colaborare cu Asociația Culturală “AltIași”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.)

„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”